Am cunoscut un om si un cal; erau aproape mereu impreuna.
Omul era bun si bland, calul era model de frumusete. Avea coama deasa si grea, iar corpul era parca sculptat cu dibacie: picioare lungi si bine croite, gat vanjos, spate puternic si coada stufoasa si rasucita. Cand iesea cu stapanul calare isi purta cu fala saua si calaretul. Pasea in trap cadentat si atingea apasat pamantul. Pe vreme frumoasa, cand era mai putina treaba, calul zburda pe pajiste, iar stapanul ii admira galopul regulat si-l mangaia la sosire. Cand veneau treburile campului sau vremea adusului lemnelor, Suru era inhamat si pornea la lucru. Ce drag ii era stapanului de calutul lui... Era frumos, harnic si ascultator. De cate ori nu-i cuprindea capul in brate si-l saruta? Cand povara ii era prea grea, calul se poticnea, il privea pe stapan si-si rezema capul pe umarul lui. Ii cerea intelegere. Stapanul il ruga: "Hai Surule, nu ma lasa". Si Suru pornea; nu-l lasa niciodata cu caruta-n drum. Exista o intelegere speciala intre om si calul sau. Calu-i frate cu stapanul. Suru era invatat cu mangaierile, dar si cu treaba.
Anii au trecut si au imbatranit si calul, si stapanul. Nenorocul a facut ca o boala urata sa dea peste Suru. I-a aparut la gat o umflatura care a crescut si tot a crescut. La inceput inghitea cu greu, apoi deloc. Privirea ii devenise trista, iar puterile ii slabisera, nu mai putea sa-si ajute stapanul, dar nici bietul stapan nu-l putea ajuta cu nimic. Asa a dus-o bietul cal, sleit de puteri, vreo cateva luni. Intr-o zi, inaintea Craciunului, s-a retras in fundul grajdului, asteptandu-si sfarsitul. Stapanul a uitat de sarbatori si s-a dus sa stea langa Suru. Sarmanul cal a avut o ultima bucurie: s-a alaturat de stapan, si-a pus capul pe umarul lui, apoi a inchis ochii. Era umarul pe care se sprijinise de-o viata... Cine stie, poate au si caii raiul lor!
ELENA - Ias
