Pe şinele ca de tren, aşezate în mijlocul străzii de periferie, tramvaiul goneşte zdrăngănind toată din toată tăblăraia, de parcă ar vrea să se sinucidă cu călători cu tot. Prin capacele tavanului, desfăcute ca să mai alunge năduşeala dinăuntru, cad, plutind fără griji, mâţişorii veniţi din Bărăgan. Un neon desprins din încheieturi clămpăne ritmic, dând călătorilor fiori la gândul că o să le cadă în cap. Norul de praf ridicat de pe podele stă neclintit în aer. Toată lumea tuşeşte. Tuşeşte şi înjură pe rupte.

Pe ferestre nu se vede nimic. Unde nu e jeg, sunt afişe, de o palmă, numeroase şi pestriţe, lipite azi dimineaţă, înaintea ieşirii vagonului din depou.

Unul dintre ele înfăţişează doi inşi care, judecând după bulele din dreptul gurii, stau de vorbă despre ceva foarte important. Unul, mai plinuţ, a rămas cu gura căscată la întrebarea pusă de celălalt. Nu încape îndoială că întrebarea l-a surprins atât de tare că nu-şi mai poate reveni. Celălalt, uscăţiv, conştient că a repurtat o victorie zdrobitoare, simte nevoia s-o savureze cu toţi călătorii. Drept pentru care, răsucindu-se spre cei atârnaţi de inelele căzând din tavan, face cu ochiul complice şi întreabă: ştiţi să folosiţi brichetele de cărbuni?!

Deodată, tramvaiul frânează, scrâşnind ascuţit, de parcă s-ar fi prins brusc de şine, ca să nu se prăbuşească în gol.

Azvârliţi înainte, călătorii sunt cât pe-aci să cadă în nas. Pe la jumătatea drumului îşi revin şi o iau înapoi, gata să cadă pe spate.

Între timp însă, tramvaiul s-a oprit. Astfel că toţi rămân în picioare.

Înjurând de mama focului, vatmanul deschide uşa cu o lovitură de picior şi coboară din tramvai, ca să vadă ce s-a întâmplat. O dată cu uşa din faţă, s-au deschis şi celelalte, din spate şi de la mijloc. Profitând de asta, călătorii coboară şi ei.

Fiecare în legea lui.

Tramvaiul