Pentru Herta Müller, „Securitatea" nu e ceva care poate fi marginalizat în cărţi proaste de istorie.
Regele se înclină. Carl XVI Gustaf al Suediei zâmbeşte aristocratic. E o seară frumoasă la Stockholm, seara în care bărbaţii poartă cămăşi impecabile care se sfârşesc în papioane discrete, mănuşi albe şi costume de gală.
Herta Müller clipeşte des, îşi muşcă buzele şi îşi opreşte lacrimile cu gesturi nervoase. E o femeie subţire îmbrăţişată, prin surprindere, de o stea norocoasă. "Cred că norocul s-a rătăcit". Şi scriitoarea se înclină. Întâi spre Est. Apoi spre Vest.
Când i s-a decernat primul premiu pentru literatură, Premiul Adam-Müller-Guttenbrunn, a promis că nu se va lăsa înghiţită de lucruri. Acum, când a primit cel mai mare premiu pentru literatură, Herta Müller se luptă să nu devină o instituţie, să-şi păstreze normalitatea, să rămână ea şi atât.
Nobelul e copleşitor şi monden. Hertei Müller nu-i place. Nu-i place să dea interviuri, nu-i place să se audă vorbind, nu-i place să fie fotografiată, nu-i place să fie revendicată de Germania, nu-i place să fie revendicată de România, nu se poate reprezenta decât pe sine. În aceste nouă cuvinte încape literatura ca destin: "Mie îmi place să fiu singură şi să scriu". Când a primit Premiul Nobel, Orhan Pamuk a mers şi mai departe: „Scriu pentru că n-am reuşit niciodată să fiu fericit. Scriu ca să fiu fericit".
Herta Müller a plecat din Niţchidorf şi a ajuns în faţa regelui pendulând între speranţă şi teamă. Femeia subţire îmbrăţişată, prin surprindere, de o stea norocoasă e sensibilă şi puternică. Aşadar, incomodă. Simte viciile care îngroapă o societate şi le developează. Un negativ necruţător.
Pentru Herta Müller, „Securitatea" nu e ceva care poate fi marginalizat în cărţi proaste de istorie. Şi de aceea, Nobelul a prins publicul românesc nepregătit şi librăriile cu cărţile ei la re