Mi se întâmplă de multe ori să-mi doresc cu disperare venirea zilei de mâine pentru a evada din vârtejul nervilor de acasă. Colac peste pupăză, lumea devine şi mai enervantă în zilele în care vin deja încărcată cu nervi de la serviciu.

Şi atunci încep, pe rând: Victor mă enervează cu interminabilele lui talk-show-uri politice, urmărite cu televiozorul dat la maxim. Mă enervează că nu mai cântă, că nu mai compune, că s-a lăsat prins în vârtejul disperat al politicii româneşti. Mă enervează că mănâncă dulce, deşi n-are voie, că a devenit mult prea sedentar, că nu par a-l deranja notele mici şi năzbâtiile mari ale celui ce-i poartă numele. Apoi mă calcă pe nervi Marinuş.

Mă exasperează cu dezordinea din camera ei, cu isteriile declanşate pe motiv de „cine mi-a luat eşarfa roz", deşi nimeni din casă nu se dă în vânt după eşarfele roz cu inimioare. Mă oboseşte cu permanenta ei dorinţă de a slăbi până va deveni imponderabilă, mă ucide seninătatea cu care trece pe lângă chiuveta plină de vase murdare fără să mişte un deget. Urmează Victoraş.

Vederea carnetului său de note mă face pe mine, tocilara de altădată, să-mi pierd minţile. Apoi mă răvăşesc permanentele războaie cu sora mai mare, interminabilele convorbiri telefonice cu amicul Dani, obsesia lui pentru jocurile tembele de calculator. Prin rotaţie, toţi îmi încearcă nervii,care, precum un elastic, se tot întind, dar până când?

Dar iată că profesia m-a azvârlit deseori prin colţuri îndepărtate de lume, cu operatorul în dreapta şi regizorul în stânga. Mi-a fost dat să văd locuri fabuloase, să cunosc oameni incredibili, să gust mâncăruri nemaigustate, să încerc senzaţii uluitoare.

Şi de fiecare dată m-am trezit brusc cu câte un dor iremediabil de nervii de acasă, simţind că nu mai pot trăi fără a mă lăsa pradă tartorilor mei dragi, gata să mă jertfească pe altarul capriciilor şi nepăsărilor lo