Speranţă incontestabilă a handbalului românesc, Schmidt a fugit de comunism, în timpul unui turneu.
PROFIL
Născut. 24.09.1942, Teremia Mare
Studii. Facultatea de Educaţie Fizică, Koln
Carieră. Cinci Cupe ale Campionilor
Cum a fost copilăria dumneavoastră? Ce v-a determinat să fugiţi din ţară?
Am avut în copilărie nişte evenimente care m-au marcat. Familia a avut foarte mult de suferit. Situaţia noastră socială era dărâmată. Tatăl meu a fost medic şi a fost degradat atât de mult că nu a mai putut nici măcar să profeseze. Străbunicul şi bunica, unchiul meu au fost toţi în Bărăgan. A fost o situaţie inacceptabilă. Copil fiind, la nouă ani, mi-am spus că în ţara asta eu nu mai vreau să trăiesc. Tatăl meu a fost student în Austria, iar apoi în Germania. Pe această cale am aflat că există o ţară în care oamenii sunt mai democratici decât ce am găsit eu aici. Mi-am spus: cândva o să părăsesc această ţară. Făcându-se turnee în străinătate, numai cu handbalul reuşeam acest lucru.
Cum a fost cariera sportivă?
La 17 ani am fost deja în lotul naţional al României. Toată lumea spunea că voi deveni cel mai bun jucător. România a devenit campioană mondială şi eu eram în lot ca şi junior. Toţi cei care erau în lot erau valoroşi şi am avut de învăţat. Mai apoi am ajuns la Steaua, unde am trăit momente minunate.
Cum a fost momentul în care aţi fugit pentru totdeauna în libertate?
Am fost cu studenţii într-un turneu la Essen, Hamburg şi la Koln. Eu puteam deja la Hamburg să spun adio. Colegii mi-au spus că dacă plec la Hamburg, turneul este ratat. Am hotărât să rămân până la sfârşit cu ei. La ora două noaptea am ieşit din restaurant şi am fugit. Cu Samongi şi cu Gruia ţineam legătura. Ei m-au înţeles. Au spus că am fost băiat deştept că am plecat. Au regretat totuşi că am plecat pentru că spuneau că dacă era