Balaurul
Nu: timpul n-are cum sa ramana acelasi. Timpul se faramiteaza in stropi marunti de ploaie, se poate acoperi de ceata, o ceata nelamurita si miscatoare, o ceata vie si tremuratoare care dezmiarda, incet, Dunarea Veche, se strecoara ca o umbra pe ulitele noroite ale satului, ascunde lucrurile si oamenii, ii face, pe nesimtite, sa dispara. Nu: timpul n-are cum sa ramana acelasi. Si daca nici timpul si nici satul asta in care pescarii au ajuns sa pescuiasca putin si departe, alungati de legi si de oameni de la oras, in care pensiunile cu lumini rosii, albastre si verzi adapostesc alti oameni, oameni cu lansete si priviri indiferente, care pleaca de aici la sfarsit de saptamana, daca nici timpul si nici satul n-au cum sa ramana aceleasi, povestile n-au, nici ele, obiceiul sa se schimbe, iar parintii lui Andrei Butalkin, ce se odihnesc de mult sub o singura cruce in cimitirul din sat, pot iesi si acum, spre inserate, sa intinda setca in Dunarea Veche. O pot face, da, pentru ca vorbele lui Andrei sunt fermecate, pentru ca vorbele lui fac pauze mari, isi aleg cu greu cuvintele romanesti, pentru ca omului astuia nu i-a ramas decat sa zambeasca, sa zambeasca si sa fumeze, sa ridice uneori paharul cu votca la gura si sa bea. "Pai da' cum? Si cum au tras ei asa setca, setca asta, Matei, a venit grea, grea de n-o scoteau din apa, mai Matei, si au tras de ea, mai Matei, si cand au tras-o, au scos un cap de balaur, da' ce zic eu balaur?, un cap asa ca de cracadil, mai Matei, si mama s-a speriat, mai Matei, si a aruncat setca din mana, mai Matei, si balauru' s-a dus, s-a dus de unde a venit, mai Matei, si tata uite asa a inceput sa planga de ciuda, mai Matei, ca ei au prins atunci un morun, un morun de doua sute de kile, mai Matei, un balaur cum n-a vazut nimeni din Mila niciodata".
Povestile raman, da, iar morunii nu vor mai ajunge niciodata in Mila. De la
