Mi se întâmplă de puţine ori să rămân pe gânduri ore întregi înainte de a scrie. Am realizat că nu ştiu nimic despre revoluţia din '89, nimic care să-mi poată clarifica schimbarea, să-mi justifice conştiinţa mulţimii, să-mi aducă mai aproape de înţelegere bucuria şi nostalgia oamenilor la amintirea a ceea ce a fost o revoluţie, o răbufnire a oamenilor.

Nu ştiu cum a fost. Nu am simţit frica oamenilor care au prins comunismul, nu am simţit prea des sabia lui Damocles deasupra capului. Nu îmi amintesc să mă fi simţit vreodată urmărită, să îmi fie frică de anumite situaţii, să mi se impună anumite idei. Nu cred că mă pot imagina făcându-mi griji continuu pentru părinţii mei, nu cred că m-aş putea imagina îngrădită, nu mă văd aclamând ceva cu care nu sunt de acord. Nu mă văd visând la o portocală. Pur şi simplu nu-mi pot provoca un altfel de sentiment care să nu aducă puţin cu confuzia, tăcerea ori revoltarea. Probabil sunt incompatibilă memoriei unei perioade triste, probabil că m-am născut prea târziu pentru a simţi o dictatură tristă. Dar mă întreb dacă această dezamăgire pe care o simt în urma unei neputincioase empatizări este una personală sau nu. Câţi dintre cei ca mine ştiu când a fost Revoluţia şi ce a însemnat ea? Istoria din şcoli prezintă o listă cronologică de evenimente, povestirile cunoscuţilor se rezumă la "stăteam la cozi pentru o pâine" sau "elevii mergeau pe câmp". Sunt incompatibilă oricărei încercări de a compara tabloul de înainte şi cel de după. Privesc ruşinată spre noi, gândindu-mă la câţi oameni au avut curajul de a ieşi în stradă pentru că vroiau să încerce măcar gustul unei libertăţi dorite, imaginate, visate, de multe ori poate chiar simulate. Mă întreb câţi dintre tineri ar muri precum studenţii din acea vreme. Mă întreb câţi elevi ar rezista muncii fizice, ei care sunt obişnuiţi doar stresului intelectual. Mă întreb câţi dintre noi, c