În Franţa există un acord perfect asupra obligaţiei jurnalistului de a se ţine în afara taberelor politice.

Două jurnaliste din Franţa s-au aflat, în anii din urmă, în centrul unei dezbateri privitoare la statutul meseriei lor. Catherine Pégard de la „Le Point" şi-a declarat în 2007 ataşamentul faţă de ideile lui Sarkozy, abia ales preşedinte.

Françoise Degois de la France Inter, însărcinată să urmărească activitatea Partidului Socialist, a devenit fan Ségolène Royal. „Am comentat destul, s-a explicat ea, acum vreau să acţionez." Întrebarea, în ambele cazuri, este dacă un jurnalist poate continua să fie jurnalist dacă abandonează neutralitatea pentru un partizanat politic. Răspunsul pare să nu fie acelaşi în Franţa şi la noi.

În Franţa există un acord perfect asupra obligaţiei jurnalistului de a se ţine în afara taberelor politice. Opiniile lui personale trebuie să lase locul obiectivităţii. Deontologia îi permite să consemneze opiniile oamenilor politici, nu să le interpreteze tendenţios. Regula e valabilă pentru jurnalistul de ştiri, dar, în mai mică măsură, şi pentru analist. La noi se face rareori deosebirea între informare şi interpretare, între ştirist şi comentator.

Îndeosebi jurnaliştii din media au acest caracter amfibiu. În cel mai fericit caz, ei stau cu un picior în neutralitate şi cu altul în partizanat. Şi nu ezită să le pună pe amândouă de partea unui partid sau a unui lider. Recenta campanie electorală ne-a oferit exemple foarte clare. Mi s-a părut o idee bună aceea a conducerii „Adevărului" de a nu se amesteca ziarul în campanie. Şi nu doar fiindcă lumea era saturată de politic, dar şi pentru a nu contribui la transformarea bătăliei politice într-un război al undelor, cum se zicea înainte ca Mc Luhan să vorbească de media.

Fireşte că jurnaliştii pot avea simpatii politice şi, desigur, opinii. Alinierea la un partid le pun