Mîine zbor spre Polonia, unde am marţi o conferinţă la Varşovia, apoi plec spre Cracovia, pentru sărbători. Cum nu ştiu cum mă voi descurca cu timpul de net în următoarele 3 – 4 zile, aşez aici o poveste puţin mai lungă decît precedentele şi ceva mai „construită”. Dar şi în ţară vor mai fi cîteva zile de aşteptare, aşa că, poate, e mai bine să fie şi cîte ceva de citit la îndemînă! Auguri!

Şedeam la birou şi priveam teancurile de cărţi din rafturile bibliotecii. O imagine fotografică, cu munţi sălbateci şi dezgoliţi, cu cerul de un albastru neverosimil, nefiresc de intens, îmi ocupă pentru o clipă privirea. În primul plan, cîteva coloane alb-gălbui, decapitate, încearcă să spună ceva despre o Grecie dispărută. Zgomotul repetitiv din apartamentul vecin, cred că pregătesc carnea pentru şniţele, îmi zădărniceşte încercarea de a mă concentra. Scrisoarea noului meu prieten era deschisă pe birou: îi plăcuseră povestirile publicate în revistă şi ar fi dorit să vadă şi altele. Mi-am aprins o ţigară şi am inspirat adînc fumul în piept. Am privit din nou cartea poştală, cărţile, ceaşca de cafea pe jumătate goală. Mi-am amintim deodată, cu o bruscheţe şi o violenţă incredibile, culoarea cerului de la Sintaru, în ziua în care coborîsem din micul tren de munte care mă adusese din O., oraş ce purta încă numele defunctului lider comunist. Era miezul zilei, soarele ardea în mijlocul albastrului intens, limpede, albit puţin doar înspre linia orizontului. Nici o pală de vînt nu mişca frunzele încă strălucitoare ale copacilor. Departe, în înălţimi, vîrful Măgurii plutea în senin şi nepăsare. Nu ştiu dacă ilustrata, primul fum al ţigării – şi, atunci, la coborîrea din tren îmi aprinsesem o ţigară, speriat poate de atingerea ţintei călătoriei, de aerul prea tare şi prea pur, ori poate doar dintr-un simplu reflex –, cum nu ştiu nici dacă nu cumva dorinţa exprimat