În urmă cu 20 de ani, citind despre reducerea arealului tigrului , pe o hartă la scară mică, aflată întâmplător la îndemână, făcusem un calcul cu rezultate sugestive şi întristătoare deopotrivă.

La anul 1900 aşadar, pădurile ce adăposteau superba felină se întindeau pe o bandă de uscat de vreo două mii de kilometri lăţime. Ea urmărea conturul continentului asiatic pornind din extremul orient, de la izvoarele Amurului , trecând peste China, întreaga Asie de sud-est, spre a se opri undeva la vest de India. Aceasta din urmă constituia în întregime "casa tigrului", habitatul sălbăticiunii fiind limitat spre nord doar de înălţimille Nepalului. Şapte subspecii locuiau în acest teritoriu unitar, începând cu uriaşul tigru siberian şi terminând cu cel mai "mărunt", tigrul de Sumatra. A opta subspecie, tigrul caspic, vieţuia la începutul secolului al XX-lea pe o foarte lungă fâşie anfractuoasă de continent, ce se întindea din munţii Tian Shan, şerpuind peste Kazahstan, Kirghizistan, Uzbekistan, şi Turkmenistan până pe ţărmul răsăritean al Caspicei. Dincolo de ea, magnifica "pisică" putea fi întâlnită începând din nordul Iranului până prin Caucaz, aproape de ţărmul Mării Negre. Pe harta amintită, însumând la acea scară ariile enumerate, obţinusem aproximativ suprafaţa dolarului, valută pe atunci "universală".

După nici trecerea unui secol, adică în anul 1990, pădurile tigrului mai vieţuiau, ca şi acesta, doar insular. Răgetul său mai putea fi auzit numai ici-colo şi pe aceeaşi hartă pădurile lui puteau fi umbrite pe sărite cu gămălia unui chibrit ori cu cea a unui ac. Puse laolaltă, ele abia mai acopereau chipul preşedintelui de pe bancnotă. Omul, dolarul, mâncaseră "casa" tigrului, cu tigru cu tot. Iar trei dintre subspecii - tigrul de Bali, cel caspic şi de Sumatra - stingându-se între 1940 şi 1972, dădeau omului măsura lipsei sale de măsură. Şi t