Anul ăsta obsesia celor care se pretind cetăţeni români de elită a fost pentru respect şi jos pălăria, la Realitatea Tv şi ProTV, plus nişte “bun simţ” politic de la Crin (era să fie şi de la Băsescu, dar a anulat sloganul în ultima clipă). Plus ceva apolitism cu nişte copii exploataţi (a)politic (Cleopatra Stratan pentru Adevărul, sau copilul bătut de Băsescu pentru.. Patriciu).
Ce-mi indică mie dorinţa asta exagerată de respect? Un sentiment incredibil de înfrîngere, după 20 de ani. Sau de blazare, cel puţin. Cu alte cuvinte, ne-aţi călcat în picioare, ne-aţi bagatelizat cam orice mesaj, singurul lucru care ne-a mai rămas este “respectul” şi “jos pălăria”.
Normal, e frumos să ceri şi asta. Normal, ştim cu toţii cît de praf avem făcuţi nervii din cauza celorlalţi “nepoliticoşi” şi “nerespectuoşi”. Ba chiar mi-a plăcut clipul cu vedetele PRO care imită urangutanii de pe stradă care conduc agresiv sau care vorbesc fără pic de politeţe. Pe bune, e clar o luptă de dus.
Dar e o luptă atît de mică încît riscă să devină penibilă. Problema mea este tocmai incredibila adormire şi predispoziţia către înghiţit propagandă pe pîine.
Mai mult, felul în care se împleteşte acest feeling de “vreau respect” cu un discurs complet apocaliptic (toate se duc de rîpă, o să dăm faliment ca ţară, o să etc.), mi se pare extrem de periculos. Pentru că şi un tip ca mine care dispreţuieşte macanismul primitiv capitalist (mai ales cel amplasat în stil colonialist peste proştii din Est) ştie măcar un singur lucru: că nimic nu are cum să funcţioneze fără încredere şi fără sentimentul că munceşti ca să repui treburile pe linia de plutire. Atîta văicăreală în legătură cu lipsa de respect şi inevitabila prăbuşire nu are cum să folosească.
Traduc această nouă modă: oricum o să murim curînd, măcar respectaţi-ne. Iar după ce o să murim, scoateţi-vă pălăria. Dumnezeule, cît
