Întâia oară de la instalarea pluralismului, unul dintre cele mai mari partide ale ţării - PSD - a apelat la teza fraudei electorale. Acţiunea unui partid precum PSD l-a făcut fericit pe Corneliu Vadim Tudor
Puţini români vor fi fost făcuţi fericiţi de evenimentele care au urmat Comunicatului BEC privind rezultatul celui de-al doilea tur de scrutin. Duşmanii crânceni ai lui Traian Băsescu din presă, din politică şi din electorat vor fi fost trişti. Nu pentru că Mircea Geoană a pierdut (liderul PSD, excelent politician, n-are carisma cerută de simpatiile fanatice), ci pentru că "Dictatorul", "Tiranul" sau, mă rog!, "Chiorul" a învins din nou. Fanii lui Traian Băsescu vor fi fost trişti pentru că Idolului lor nu i s-a recunoscut victoria de către cel înfrânt.
Ceilalţi, imensa majoritate a românilor, vor fi fost trişti văzând cum bătălia politică prelungeşte o criză ce-ar fi trebuit să se încheie o dată cu al doilea tur de scrutin. A existat însă un român fericit! El se numeşte Corneliu Vadim Tudor.
De vreo 20 de ani, de când Ion Iliescu şi Petre Roman, exasperaţi că Opoziţia din stradă şi din politică îi contestă, l-au ticluit pe Corneliu Vadim Tudor pe post de găleată de lături de aruncat în capul celor care se opuneau FSN - de la Corneliu Coposu şi până la jurnaliştii de la Evenimentul Zilei şi România liberă - liderul PRM, autointitulat Tribunul, n-a contenit să strige după fiecare scrutin pierdut că s-au fraudat alegerile.
Psihologiceşte, Corneliu Vadim Tudor e de înţeles. Şef de partid de nişă, domnia sa a simţit nevoia să-şi justifice eşecurile succesive de-a lungul a 20 de ani de democraţie. Deşi tot mai redus pe măsura modernizării acestei ţări, electoratul PRM şi-a găsit de fiecare dată mângâierea în teza fraudării. Şi în loc să se gândească, poate, că a venit vremea unui altfel de naţionalism decât cel găunos
