După primul război mondial, literatura română a însumat personalităţi ale căror profil distinct şi glas limpede nu pot fi ignorate. Ionel Teodoreanu a parcurs prin schiţă şi nuvelă drumul spre roman. Scrisul său încorporează însă rezonanţe amplificate, propriii sufletului de poet. Reuşeşte să integreze poezia în românesc.
Este un fin imagist, are curajul şi forţa de a scrie despre delicateţe, frăgezime, simplitate. Scrie cu autenticitatea unui scriitor tandru, nostalgic, duios, dar nu dulceag. Stările sufleteşti, proiectate literar, sunt pandant al ritmurilor exterioare ale naturii mereu şi suprem umanizate.
Purtând în fiinţa sa romantică, reflexivă această tulburătoare simbioză, autorul freamătă cuvintele în felul următor: "Trunchiul de copac din care viaţa mi-a făurit trupul îşi aduce aminte că demult îşi pierdea şi el frunzele - la vreme de toamnă - laolaltă cu pădurile. Şi sufletul aplecat pe trup, ca o ureche pe o scoică, ascultă înfiorat nălucile foşnitoare ale toamnelor de odinioară". Sau: "Stau tolănit în iarbă. Genele mele clipesc laolaltă cu genele ierbii, gâdilând stelele umede".
Stilist remarcabil, Ionel Teodoreanu este fericitul care aude respiraţia profundă şi gravă a pământului, trăieşte cu patimă mişcările anotimpurilor şi îşi simte sufletul "luminos şi viu ca un curcubeu purtat de ploi". Trăirile sale acute şi-au găsit formă, întruchipare în cuvinte. Riscurile unei receptări pe jumătate era intrinsec nebuniei de a scrie după chipul şi asemănarea autorului, care era un suflet din carne vie.
Comentariile critice ale vremii au balansat între entuziasm şi reticenţe. Dar cărţile lui Ionel Teodoreanu s-au bucurat de o mare popularitate. Indiferente la rezervele unor confraţi literari, generaţii succesive au nutrit faţă de autorul "Medelenilor" o dragoste la fel de sinc
