Mircea Mihăieş: "Pentru mine, imaginea cea mai puternică a campaniei prezidenţiale nu e nici tropăitul bezmetic al lui Geoană, nici vocea delirant-cavernoasă a lui Vîntu plutind ca un duh malefic şi bruind verva fleşcăită a lui Ursu, nici fitilele tembele amorsate metodic de Dragnea şi nici resemnarea de ciobănesc mioritic a lui Johannis din dimineaţa zilei de luni."

Imagineaemblemă e îmbrăcarea, la o oră de vârf, în văzul naţiei, a şubei roşusângerii a pesedeilor de către Antonescu. Ajunşi la ceasul ţâşnirii aramei prin ten, belferii pesedisto-liberali au ţinut să facă o declaraţie indubitabilă: de-acum, prin venele lor îngemănate va curge acelaşi lichid murdar al trădării, minciunii şi urii.

Că Antonescu al II-lea are de-a face cu liberalismul cât Păcală cu Misterele de la Eleusis, e o certitudine. Faptul că el împinge neruşinarea la cote nemaiatinse ar trebui să-l transforme în caz de studiu - ceva între recordul la su ta de metri prin mărăcini şi datul cu scăfârlia de perete. Auto proclamân du-se „cel mai puternic preşedinte liberal de după 1990”, „Chucky” oferă încă o probă de mitocănie şi aroganţă care, într-o lume normală, l-ar transforma într-un paria. Dar, nicio grabă: ce nu-i fac alţii, îşi face cu obstinaţie, cu încrâncenare, el însuşi. N-am văzut guguştiuc care să nu fi pierit pe limba lui. De ce-ar face tocmai liberalul excepţie?!

Culmea e că nici unul dintre purtătorii de mir brătienesc - de la Nicolai şi Orban la Haşoti şi Fenechiu - n-a sărit ca ars în faţa blasfemiei: şmecheraşul cu breton arunca hlamida otrăvită a comunismului peste miile de ani de puşcărie ale liberalilor, pe când stafful galben-albastru se mulţumea să zâmbească gros, aşteptând să înşface prada. Onoarea (oricum falimentară) a unui întreg partid se juca la scenă deschisă, iar protagoniştii valsau drăceşte deasupra cadavrului putrefact a ceea ce