Din clasa a V-a până în clasa a XII-a am făcut zilnic naveta. Mergeam la şcoala din cel mai apropiat oraş cu nişte autobuze vechi, aglomerate şi urât mirositoare. Vara erau incubatoare pe roţi şi iarna congelatoare. Rareori, însă, mă indispuneau cei opt kilometri care despăreţeau satul meu de oraşul în care studiam. Exceptând zilele în care nimeream să stau în picioare, înghesuit de vreun moş certat cu igiena, monotonia satelor îi permitea minţii mele să zburde liberă. Alteori, timpul trecea mai repede, vrăjit de preocuparea mea de a-mi găsi inspiraţia în ochii vreunei domnişoare. Când ajungeam acasă, de obicei pe la 14:30, întram tiptil în casă ca să nu mă audă tata şi să mă pună la treabă. Săream gardul pentru că poarta scârţâia. Mă duceam la bucătărie să mănânc şi apoi o tuleam în camera mea unde dormeam o oră înainte de mă apuca de citit. Uneori, când tata era acasă, imediat ce mă aşezam în pat îl auzeam strigând din curte: “Florin!”. Ştiam că nu mai am scăpare. Răspundeam la apel şi făceam o mutră de parcă tocmai aş fi fost trezit din mormânt. “Ce note ai luat astăzi?” mă întreba tata, iar eu nu îi spuneam decât notele mai mari de 8 care deveniseră tot mai rare de la o vreme. “Hai du-te să stai cu vacile vreo două ceasuri că n-au ce mânca în povain!”, venea pe urmă replica lui. Îmbufnat şi nemulţumit de soarta mea, care îmi părea din cale-afară de crudă, îmi luam la subraţ o carte şi dicţionarul explicativ şcolar şi mergeam să stau cu vacile. Păzeam vacile în albia unui pârâu care se varsă în Crişul Repede. Acolo, la capătul parcelelor noastre, tata închiriase o păşune plină de arini, sălcii şi brusturi. Eu dezlegam animalele, îmi făceam un culcuş în iarbă şi începeam să citesc. De obicei citeam tot ce nimeream. Crescând cu două surori mai mari, bine sfătuite în domeniul literaturii, ajungeam să citesc de multe ori cărţi pe care altfel nu le-aş fi citit la vârst