Elena Nacu şi-a dorit să deseneze de când se ştie. Dorinţă pe care a convertit-o în realitate imediat ce a avut ocazia, încă de pe vremea când toate desenele ei începeau cu nodul de la fundiţă. Părinţii ei aveau o stupină, dar într-o iarnă geroasă le-au murit toate albinele. Lucru trist pentru ele, dar fericit pentru cărţile familiei care şi-au găsit locul în stupii cu pricina.
Evident, cea mai mare fericire a avut-o Elena care a avut grijă ca toată biblioteca din stupi să poarte marca sa artistică: fetiţele cu fundiţă pe care le desena pe paginile cărţilor de poezii, începând tot timpul cu nodul fundiţei.
Primii elevi
Mai târziu, a avut ocazia să se exprime din plin în artă, la facultatea de arte plastice pe care a urmat-o la Bucureşti. După terminarea facultăţii, a ales cariera de profesor. Primii săi elevi au fost în 1977 elevii de la şcoala specială, pentru care desenul era o terapie. „Le predam desenul. Dar pentru ei era o terapie ocupaţională. La creativitate nu mă puteam aştepta. M-au surprins, erau interesanţi şi inocenţi, dar cel mai mult m-am surprins eu pe mine", îşi aminteşte ea.
A lucrat aici până în 1982, după care a predat elevilor de la şcoala de muzică şi arte plastice. „Acolo a fost o activitate aşa cum îmi doream, cu copii cu aptitudini speciale pe care puteam să-i conduc pe drumul creativităţii", povesteşte profesoara.
Casă, copil, animal...
De cercul de pictură de la Palatul Copiilor se ocupă de pe vremea când instituţia se numea Casa Pionierilor şi a Şoimilor Patriei şi desenele cu tematică patriotică erau obligatorii. Foştii elevi din perioada aceea o abordează şi astăzi cu un „poate nu mă mai recunoaşteţi...". Predă desenul copiilor care vor să înveţe aceste domeniu după şcoală.
Înainte de a intra la cercul de pictură, aceşti primesc un test: să deseneze o compoziţie care să conţină e
