Arşiţa deşertului pare a-i fi înfierbântat serios în anii de boom pe investitorii care au ales să finanţeze proiectele faraonice din Dubai. Altfel nu ne putem explica de ce au venit cu atâtea miliarde pentru a susţine construcţia în doar două decade a unui conglomerat urban, turistic şi financiar care la New York s-a configurat în patru secole. Aşa ne apare post factum implicarea capitalului speculativ în inflamarea unui balon de săpun imobiliar într-o zonă altădată pustie. Iluzia grandorii şeicilor şi mirajul turiştilor (legat cu siguranţă de deşert) de a fi trataţi ca nişte staruri de cinema au permis escaladarea acestui uriaş bubble, a cărui responsabilitate o poartă, totuşi, până la urmă, reprezentanţii marelui capital. Un monument fără fundaţie, construit pe nisipuri mişcătoare. Nu putem caracteriza altfel parcul de distracţii conceput pentru a atrage, începând cu 2015, nu mai puţin de 15 milioane de turişti pe an, adică de zece ori mai mult decât locuitorii din Dubai, de trei ori mai mult decât populaţia Emiratelor Arabe Unite şi mai bine de un sfert din întreaga populaţie din Peninsula Arabică.

Ridicat cu muncă de sclavi (la care au consimţit nu doar şeicii, ci şi puternicele consorţii occidentale contractante) de muncitori fără speranţă din India, China şi Bangladesh, Dubai s-a dorit a fi suprema sfidare - paradoxal - nu a moştenitorilor unor vechi şefi de triburi din Peninsula Arabică, ci a unei civilizaţii occidentale într-un declin evident. Poleiala de „glamour“ adusă în faţă de luxul ostentativ, departe de a fi văzută ca un simptom al acestei decadenţe, a fost motorul care a adunat din întreaga lume cotizanţi la o bulă speculativă de proporţii groteşti. De la fotbalişti la vedete din industria cinematografică americană, de la prinţi la staruri porno, de la miliardari ruşi până la fonduri de pensii administrate de aventurieri, cu toţii au participat l