Face valuri de câtva timp o sumă de parlamentari, vreo 20, autodeclaraţi “grupul independenţilor”. Acum un an, nici unul nu candidase ca independent. Toţi se prezentaseră la alegerile uninominale fiind susţinuţi, fiecare, de un partid sau altul şi jurând că vor sluji ţara potrivit doctrinei acestora. Unul nu se încumetase şi nu avusese argumente să-şi obţină singur voturile. Pe parcurs, au început dezertările. Care de la PSD, care de la PNL, brusc şi-au descoperit vocaţia de “independent”. Disidenţele lor au şi fost stimulate făţiş, cu stele de general nemeritate, cu primiri la Cotroceni, cu căutat în coarne, până când, deunăzi, au fost invitaţi de Boc chiar la guvernare. Ba, vârful lor de lance, un personaj extrem de controversat, Gabriel Oprea, a anunţat că va lua fiinţă, pe acest eşafodaj de traseişti, un nou partid, Uniunea nu-ştiu-cum, care va lupta cu trup şi suflet pentru binele naţiei.

Acest arivism politic are un efect parşiv. Culoarea guvernului şi stabilitatea lui au ajuns să depindă nu de forţa principalelor trei partide, ci de pendularea interesată şi fomistă a unor grupuscule care înclină balanţa, negociindu- şi ifosele şi pretenţiile. Dacă UDMR şi minorităţile sunt formaţiuni constituţionale, aşa-zişii “Independenţi” sunt fructul otrăvit al deturnării voturilor ce le-au fost acordate. În orice democraţie consolidată, mandatul le-ar fi anulat. Nu şi în România, unde electoratul - în lipsa unei legislaţii care să interzică traseismul parlamentar fie contra unor foloase proprii, fie sub şantaj - continuă să fie păcălit şi abuzat.