O, brad frumos, o, brad frumos, cu cetina tot verde
Mai exact verde până când începi să-ţi laşi cetina aia nesuferită (încă verde) pe covorul meu pufos. Te suport o vreme, îţi explic pericolele unei astfel de atitudini, continui să-ţi schimb apa chiar dacă tu profiţi de ocazie şi îmi laşi cetina aia verde până şi în păr, pigulesc la mână acele de pe jos într-un efort disperat de a salva aparenţele, dar tu te încăpăţânezi doar să înrăutăţeşti lucrurile. Şi atunci, (când deja vitrinele de Crăciun s-au stins şi cele de Paşte se pregătesc), îţi smulg podoabele, te hăcui în bucăţi şi te trimit pachet de unde ai venit: marş înapoi în natură, material reciclabil ce eşti. Am aproape un an intreg pentru ca să uit neruşinarea ta şi să pot cânta din nou în ton cu vocile cristaline de copii clinchetind a clopoţei nevinovaţi:
O, brad frumos, o, brad frumos, cu cetina tot verde…
E drept, cu ceva ani în urmă, peste vocile clinchetind a clopoţei mai erau şi nişte voci clinchetind a indignare, a dreaptă şi corectă oripilare în faţa atâtor masacre verzi. Şi o preamărire a rivalului tău cu adevărat veşnic verde (sau argintiu, roz, portocaliu etc.) din plastic. O, minune a secolului de plastic, bradul instant şi bine crescut care nu-ţi cere bani decât odată, nu-ţi murdăreşte covorul niciodată şi salvează copacii planetei. Sau, de la Toma Caragiu alias O. Tannenbaum citire: bun şi de brad şi de gladiolă întrucât nu seamănă nici cu una, nici cu alta.
Atât de practic, de economic, de binecrescut, de ecologic, de…verde bradul ăsta de plastic! Plină de responsabilitate pentru planeta Mamă, pentru viitorul copiilor noştri, pentru Univers, am dat târcoale brazilor de plastic. Am studiat minunatul verde otravă, plăcutul argintiu cromat, exoticul roşu şi alb de Moş Crăciun vândut publicităţii unei anume băuturi. Am privit pe geam şi am văzut un camion transportând vreo s
