Vineri, 4 decembrie 2009, ziua finalei de campanie electorală pentru al doilea tur de scrutin, publicam în Jurnalul Naţional comentariul intitulat "Un adevăr: există viaţă şi după 6 decembrie!".

La vremea când nu ştiam rezultatele scrutinului de duminică, 6 decembrie 2009, dar eram sigur, ca mulţi alţii, de o victorie zdrobitoare a lui Mircea Geoană, candidatul Coaliţiei politico-mediatice anti-Băsescu, scriam printre altele: "Aştept calm rezultatele scrutinului de duminică. Pentru că, spre deosebire de ceilalţi confraţi, eu ştiu că va exista viaţă şi după 6 decembrie 2009.

Şi aceasta nu va fi una ca după o răsturnare de regim, ci una ca după alegerea unui preşedinte. Radicalizarea celor două tabere - pro şi contra Băsescu - a dat actualei campanii electorale o notă de absurd. Aproape toată lumea va fi uitat că la 6 decembrie 2009 va fi votat un preşedinte de republică semiprezidenţială. Nu un dictator, nu un monarh absolut, nici măcar un preşedinte de republică prezidenţială. I s-a reproşat lui Traian Băsescu, printre altele, şi faptul că mai mult a vorbit decât a făcut.

Acest reproş îşi are temeiul într-o stare de spirit a multor români creată de chiar Traian Băsescu. În cei cinci ani de mandat, în ieşirile sale publice, Traian Băsescu a lăsat impresia că în materie de putere o echivalează, dacă nu chiar o întrece pe cea deţinută de Nicolae Ceauşescu. La această stare de spirit a contribuit şi acuzaţia adusă de duşmanii săi din politică şi din presă - că ar fi fost un dictator. Nu exclud posibilitatea ca Traian Băsescu să fi vrut să fie un dictator.

Sau, cel puţin, asemenea unui comandant de navă, căruia - după cum el însuşi mărturisea în excepţionalul interviu de la OTV - i se transpun în practică toate dispoziţiile. În realitate, Traian Băsescu n-a fost un dictator. Din simplul motiv că a fost un preşedinte de republ