“Geoană l-a depăşit pe Bulă la numărul de bancuri. Supărat, Bulă a cerut renumărarea.” Finalul alegerilor prezidenţiale a adus doi învingători: unul pentru preşedinţia României şi altul pentru băşcălia României. PSD-ul mai deţinuse anterior acest portofoliu însă, odată cu diluarea prezenţei publice a celebrului Vodcăroiu, locul rămăsese liber. O perioadă a concurat destul de singur Marean, însă n-a fost să fie pentru cel ce nu ştie cum e a fi.

Dacă Marean n-a avut anvergură, Mircea are. Dacă Vanghelie are limite, Geoană n-are. “Cred cu tărie” a spulberat “Părerea mea”, deşi tăria părea a fi definitiv rezervată întâiului Bulă politic. Rezultatul e un fel de “Cred cu tărie în părerea mea”. Ca şi predecesorul său, Mircea Geoana pare a trăi într-o lume a lui, cu candori şi copilării dezarmante. Adică care îl dezarmează. Sunt atât de înduioşătoare încât nu ştiu dacă posesorul lor va mai putea fi vreodată luat în serios.

Pentru Văcăroiu, trecerea lui în legendă de către caţavenci a fost de bun augur. L-a umanizat, l-a facut prizabil unei audienţe căreia, altminteri, i-ar fi stat în gât. La legenda lui Geoană nu mai participă doar caţavencii. E un demers colectiv, naţional. Românii dau acum, cu frenezie, tot ce au mai bun. Înţeleg că în fiecare dimineaţă, exerciţiile fizice în poliţie şi armată încep cu 20 de geoane. Campionatul naţional de ţopăieli mai are nevoie doar de un sponsor cu un simţ al umorului egal cu cel al banului.

Nici bucuria nu va mai fi ce-a fost. Gândiţi-vă cum va primi vestea victoriei următorul preşedinte al României, peste 5 ani. Un zâmbet scurt în colţul gurii. Fără ţopăieli, fără ciuruieli, hăhăieli, pupături, icoane, lacrimi şi leşinuri. Nu ştiu unde o să ajungem. O să părem un popor aproape civilizat.

Şi-atunci o să ne fie dor de bancurile cu Geoană. Iar copiii o să ne întrebe cine a fost Geoană? Şi noi o să răspundem “un p