Mai puţin oligarhic decât se crede şi se spune (mai ales în campaniile electorale), capitalismul românesc suferă de lipsă de antreprenori şi este dominat de mari corporaţii.
Suntem după 20 de ani de când încercăm să aşezăm un capitalism funcţional. Şi chiar dacă UE ne-a dat un calificativ de economie funcţională de piaţă de mai bine de cinci ani, capitalismul românesc rămâne un amestec ciudat de economie de stat şi fonduri private, o reuşită parţial funcţională. Mai mult, temerile legate de capitalismul local sunt altele decât principalele lui probleme. Ne temem de moguli, dar problema o reprezintă lipsa de performanţă. Ne temem de stat, dar îndopăm statul. Ne temem de căderea economiei, dar nu încurajăm deloc creşterea. Un portret al capitalismului românesc la 20 de ani, în cifrele lui esenţiale, arată straniu şi prea puţin funcţional.
Dacă urmăm clasificarea larg acceptată a capitalismului, care ţine cont atât de forma de proprietate, cât şi de provenienţa capitalului, ar rezulta clar că ne temem de ce nu avem şi ignorăm ce ne trebuie cu adevărat. Să privim spre rolul statului în economie. În ultimul an, ponderea statului în activitatea economică, remarca FMI, a crescut la 37% din PIB. Şi asta după ani de guvernare liberală! Cu privatizările blocate, ba chiar blamate, şi cu o economie în scădere, rolul statului riscă să crească, în ciuda demersurilor de reducere a cheltuielilor publice. Cât pot acestea să fie reduse, când jumătate din populaţie beneficiază de diferite forme de finanţare de la stat - de la pensii la una sau mai multe dintre cele peste 40 de ajutoare sociale - şi peste o treime din buget merge pe asemenea ajutoare? Prea puţin, pentru ca schimbările să fie vizibile de la un an la altul.
Această expansiune a capitalismului de stat s-a făcut în tăcere, în timp ce toată atenţia s-a dus spre capitalismul oligarhic. Avem un astfel de
