Sînt un copil al perestroikăi care a învăţat să gândească odată cu extinderea libertăţilor şi dreptului la exprimare ce au explodat in acei ani teribili. Sursa: Agerpres

A fost epoca cu cel mai mare grad de libertate cunoscut în modernitate. Vedeai cum se naşte libertatea, cum ia forme şi cum Puterea asista neputincioasă, fiindcă nu ştie s-o îngrădească, s-o controleze. Libertatea crea noi forme de viaţă pe care Puterea nu ştia să o instrumentalizeze.

Atunci au apărut două fenomene aparent contradictorii: pe de o parte o explozie a unei libertăţi nemărginite care punea la îndoială totul, iar pe de altă parte un straniu sentiment al descoperirii unei „identităţi naţionale” care cumva te limita în acest ocean de lbertate. Atunci am descoperit ca suntem din acelaşi aluat cu „românii”, că exista o literatura „de aceeaşi limbă” etc.

În tot Imperiul URSS exista o reţea de librării „Drujba”, unde se găsea literatură din tot blocul comunist. În Chişinău exista această librărie: surpriză, doar literatura română lipsea cu desăvîrşire. Aşa că făceam traseul Odessa, Cernăuţi, Moscova pentru a achiziţiona literatură română. Imaginează-ţi un Ernu la 16 ani tîrîind de la Odessa la Chişinau 7 bucăţi de „Istoria literaturii” a lui Călinescu. Cultura avea pentru mine şi o semnificaţie „corporală”.

Pornind de la acest context al libertăţii şi al identităţii naţionale, ceea ce-mi aminteşte de acei ani e veşnica temă de discuţie: cum se face că totul în jur se schimbă, totul devine liber şi doar în „patria noastră România” nimic nu se modifică, totul e mort. Atunci, în anii 87-89 am trăit mai mult în stradă decît în casă, discutam permanent, aveam mereu cu mine un radio cu care ascultam Europa liberă şi alte ştiri.

Moscova era în avangarda schimbărilor din zonă. Îmi amintesc cum mă/ne cuprindea o anumită jenă cînd ne gîndea