În martie 1949, o veste cădea ca un trăznet asupra ţăranilor români. Pământul, singurul lor sprijin, unica siguranţă, urma să fie trecut în proprietatea statului. Modelul sovietic al colhozului trebuia pus în aplicare şi în România „înfrăţită” cu patria „tătucului Stalin”. Sursa: Arhiva EVZ De ce erau comuniştii atât de dornici să pună în aplicare colectivizarea? Prima explicaţie oferită de cei ce au analizat fenomenul a fost aceea a densităţii demografice de la ţară. Dacă în mediul urban populaţia, scăzută din punct de vedere numeric, era uşor de controlat, ţăranii erau mulţi şi aveau în sânge, de ani, sămânţa revoltei. Potrivit datelor demografice din 1945, 76,5% din populaţia României era concentrată în mediul rural. Astfel, era nevoie de o metodă prin care să se creeze o cât mai mare dependenţă a ţăranului faţă de stat. În acest sens, pe 23 martie 1945, a fost adoptată de către Guvernul Petru Groza, Legea 187, a reformei agrare. Aceasta a fost completată patru ani mai târziu printr-un decret prin care se treceau în proprietatea Statului, „ca bunuri ale întregului popor”, următoarele: a) Exploatările agricole moşiereşti care au făcut obiectul exproprierii şi fermele model, cu întreg inventarul viu, mort şi clădiri, aparţinând sau afectate acestor exploatări, indiferent de locul unde se află;

b) Instalaţiile agricole şi semi-industriale, bunurile şi materialele destinate exploatării agricole, produsele agricole destinate valorificării, oriunde s-ar găsi depozitate, aparţinând exploatării moşiereşti expropriate;

c) Toate creanţele, titlurile, precum şi participările şi drepturile cuvenite decurgând din activitatea exploatărilor moşiereşti expropriate.

„Liber consimţământ”, cu forţa

Procesul a început printr-o propaganda mincinoasă purtată agresiv de către Partidul Comunist Român. Ţăranii, mulţi dintre ei participanţi la război,