Filmul „Katalin Varga" spune o poveste atemporală, dar de o prospeţime modernă. Coproducţia româno-ungară e o mărturie a ceea ce poţi face cu un buget minuscul, un regizor ce ţine sub control asupra materialului său, o echipă dedicată, actori intenşi şi o coloană sonoră inspirată.

Pentru mine e şi o dovadă că, uneori, ai nevoie de două vizionări că să „intri" într-un film. Prima dată l-am văzut la festivalul de la Berlin: era al patrulea film la capătul unei zile obositoare, interminabile şi terne.

Iar „Katalin Varga" nu e genul de peliculă pe care s-o prizezi atunci când te-ai poziţionat strategic lângă Exit şi nu te gândeşti decât la berea filtrată de după colţ. Îţi trebuie o duminică leneşă, răbdare şi creier limpede ca să îl pătrunzi, să te infuzezi cu atmosfera lui.

Atunci mi-a părut demodat şi tărăgănat, cam ca fetele de la Căpâlna. Un „tezaur folcloric cu viol", aşa cum l-a descris, maliţios, un prieten (deşi, dacă mă gândesc bine, ar suna excelent ca tag-line).

Acum, la o a doua „citire", mă gândesc că nu seamănă cu nimic din ce-am văzut atunci la Berlin şi nici după. Povestea, care e inspirată vag din comoara noastră literară, „Baltagul", de unde împrumută combinaţia de tragedie rurală şi film poliţist, ar fi putut s-o ia foarte uşor pe un drum greşit (prăfuit, pretenţios, estetizant), dar are o textură de basm care se transformă repede în coşmar.

Ceea ce se mai conservă de la Sadoveanu sunt aerul de mit păstoral şi tema destinului implacabil şi a „violenţei ce naşte violenţă" .

Viol şi răzbunare

Antal trăieşte fericit cu soţia sa iubitoare până când trecutul se năpusteşte peste el fără cruţare. Cu ani în urmă a siluit-o pe Katalina (o obsedant de expresivă Hilda Peter), care acum e determinată să se răzbune şi nu ezită să se folosească pentru aceasta de copilul născut în urma violului.

Antal nu o recunoaşte pe