Bunicii mei sunt veniţi din poveşti. N-au cum să nu vină de-acolo, sunt atât de blânzi şi de buni, încât sunt sigură că au fugit dintr-o carte. Mamaie e mică şi subţire şi, până acum câţiva ani, când a ajuns-o mai tare bătrâneţea şi a devenit mai fragilă, era fâşneaţă ca o adolescentă. Toată ziua alerga încolo şi-ncoace. Acum nu mai poate să alerge şi urcă cu greu treptele. Are două trepte mărişoare la intrarea în casă şi mi s-a strâns inima când am văzut că i-a făcut taică-meu o balustradă, ca să nu alunece, Doamne fereşte, şi să cadă, atunci când le urcă. Mamaie a fost iute şi blândă. Blândă mai este şi acum. Nu am văzut-o niciodată, absolut niciodată certându-se cu cineva. Şi am stat cu ea şi cu tataie de la 10 luni la 6 ani, după care în toate vacanţele, până am terminat liceul. Nu am văzut-o nici certându-se şi nici vorbind de rău pe cineva. Am şi întrebat-o, de curând, dacă s-a certat vreodată-n viaţa ei şi, după ce s-a gândit îndelung, mi-a zis că… o singură dată, când era foarte, foarte tânără, s-a certat cu o babă rea din sat. La modul că i-a zis babei că e rea sau ceva de genul ăsta, nu vă imaginaţi vreun scandal cu poalele-n cap.

Când se mai necăjea, mamaie se închidea în ea. Uneori, nu foarte des, plângea. Ţin minte că, odată, când eram eu mică, i-a murit o purcea. Aşa de tare s-a necăjit mamaie, că a plâns vreo două zile. Pe urmă, se mai necăjea pe noi, copiii, că mai făceam tâmpenii, dar n-o ţinea mult supărarea. Pe soră-mea a despăducheat-o, de vreo două ori, după ce s-a băgat în cotineaţa unor vecini şi s-a umplut de insecte parazite de la găini. O despăduchea şi o bombănea, dar după aia îi trecea, o mângâia şi-i zicea “Mânca-o-ar mamaie!”. Eu aveam obiceiul să plec prin sat fără să spun. Mă căuta cu orele, până dădea de mine pe la vreo băbuţă din vecini. A fost nevoită să-l pună pe tataie să-mi lege poarta. Aveam vreo 4 ani, l-am văzut şi m