De 15 ani lucrează în poliţie, însă are în spate 20 de ani de arbitraj şi peste 30 de fotbal. Nu a depăşit nivelul ligii secunde ca jucător, însă a făcut parte din lotul A de „cavaleri ai fluierului“.
A început fotbalul la nouă ani, la Universitatea, şi a avut norocul să facă parte din generaţia juniorilor republicani care au jucat în deschiderea marilor meciuri ale Craiovei Maxima. „Să joci în faţa a 40.000 de spectatori la 16-17 ani este ceva de nedescris. Iar apoi să fi copil de mingi la marile meciuri europene ale Ştiinţei cu Fiorentina, Kaiserslautern sau Bordeaux este un lucru la care nici nu visam“, îşi aminteşte Marian Ezaru începuturile sale ca fotbalist.
După juniorat, a optat pentru o echipă modestă, Constructorul TAGCM Craiova (Liga a IV-a), cu care a promovat însă rapid. „Am fost campion la judeţ cu patru echipe diferite, dar pe vremea aia când la echipe erau fotbalişti, nu jucători de fotbal“, susţine Ezaru, care s-a apucat şi de arbitraj după terminarea junioratului. „Mă fascina ideea de a deveni arbitru. Iar pentru că jucam şi fotbal am promovat mult mai repede în arbitraj“, mai spune Marian Ezaru.
Coleg cu Geolgău la Jiul IEELIF
După revoluţie, acesta şi-a încercat norocul şi peste graniţă. „Nu am ajuns departe, doar am trecut Dunărea, la Vidin. Eram o colonie de jucători români condusă de proferosul Ţâcă Zamfir şi am fost apreciaţi. Am jucat două sezoane, dar pot spune că m-am realizat cu banii câştigaţi la bulgari“, povesteşte Ezaru. Întors acasă, a jucat sub comanda lui Nae Tilihoi la Jiul IEELIF, în liga secundă, unde a fost coleg cu jucători ca Geolgău, Mohora sau Iriza, iar apoi a ajuns la Dinamo Craiova (1994): o echipă a poliţiei din Bănie pregătită de Petre Petculescu şi angrenată în campionatul judeţean şi în cel naţional al Ministerului de Interne.
Devenit poliţist fără voie, Marian Ezaru a
