Aparent, jocul şi jucăriile fac parte din scenariul copilăriei. Aparent, dormitorul adulţilor este garnisit doar cu obiecte "serioase". Aparent, bunicii nu au răbdare să se joace cu nepoţii. Sunt aparenţe. Pentru că, de fapt, fără joc şi fără jucării viaţa n-are nici o bucurie, e ca mâncarea fără sare şi condimente.

Ne amintim de copilărie, de jocuri şi de jucării, de cei care ne-au pus daruri sub brad, de minunatele poveşti cu "Moşul" cel generos, acum, în vremea Crăciunului. Ceea ce e bine, dar nu este suficient, spun psihologii. Pentru că atât părinţii, bunicii, cât şi copiii au nevoie să se joace, să primească jucării, evident potrivite vârstei. Pare că privim o fotografie sepia venită din secolele trecute. Chiar dacă ar fi aşa, această fotografie se poate adapta, cu tehnicile moderne, la exigenţele actuale. Multe studii întreprinse de psihologi arată că jocul şi jucăriile reprezintă o formă de comunicare, de relaţionare a copilului cu cei din jur. S-a spus că jocul este, de fapt, etapa premergătoarea vorbirii. Prin joc, copiii îşi etalează satisfacţia, perspicacitatea, aptitudinile. Ei experimentează diferite sentimente, evidenţiază atracţia pentru anumite persoane din jur. Adesea, aceste persoane sunt bunicii. De ce? Simplu. Ei sunt mai mult în preajma copiilor, au mai multă experienţă şi, uneori, pentru bunici, nepoţii sunt cele mai dorite fiinţe. Între bunici şi nepoţi se creează o relaţia cu beneficii reciproce. De optimism, de încredere, de răbdare, din partea bunicilor. De protecţie, de bucurie, de confort, din partea copiilor.

Psihologii recomandă şi părinţilor să fie parteneri de joc ai propriilor copii. Astfel, se consolidează relaţia părinte-copil, se creează un cadru ideal de cunoaştere reciprocă. Ceea ce le facilitează părinţilor posibilitatea de a lua decizii privitoare la copil care să nu-i lezeze personalitatea. Ceea c