Arta lui Ghenie nu pune probleme noi. E doar bucătărie. Privind-o, nu ai senzaţia că vezi, ci că revezi ceva. Este o pictură bine-crescută.

Înainte de a fi văzut expoziţia Ghenie de la MNAC, am rezervat pentru articolul despre aceasta formatul tipografic „mare“. Şi cu ilustraţie. Văzusem la Cluj, în 2006, o expoziţie personală a pictorului, care mi-a atras atenţia. Între timp, steaua lui Ghenie a urmat un parcurs ascendent pe firmamentul peşterii artei actuale. Era un motiv în plus, credeam, pentru un articol amplu. Şi, speram, pozitiv. Sau negativ, nu avea importanţă. Conta, îmi imaginam, faptul că arta lui Ghenie pune probleme noi. După ce am văzut expoziţia, am propus pentru articol formatul tipografic „mic“. Şi, dacă se poate, fără ilustraţie. Asta pentru că arta lui Ghenie nu pune probleme noi. E doar bucătărie. Privind-o, nu ai senzaţia că vezi, ci că revezi ceva. Este o pictură bine-crescută.

Nu e nici plăcută, nici neplăcută. Dacă ar vorbi, probabil ar graseia uşor. Ghenie e geniul la cheie al Şcolii de gri de la Cluj, varianta autohtonă a paradigmei globale Tuymans-Peyton. Gri, în cazul lor, se referă atât la coloritul, cât şi la iconografia tablourilor. Cromatica gri este o opţiune apriorică, aşa cum era la fovi coloritul strident. E o idiosincrazie cultivată, ce ţine loc de filosofie (a vieţii, a artei). Iconografia lor e „gri“ pentru că, deşi aparent narativă, prezintă acţiuni indecise, suspendate, private de debut şi finalitate, de claritate, surprinse într-un punct (calculat) confuz al desfăşurării lor, pentru a se înscrie astfel într-un model de politică culturală actuală, aceea a indistinctului, a ambivalenţei. A abţinerii de la decizie, de la definirea sensului (cronologic, teleologic, etic) al unei naraţiuni. Acţiunile suspendate, reversibile, doar enunţă ideea sensului, dar nu se pronunţă în favoarea unei direcţiii sau a alteia, a un