Timişorenii au schimbat cursul blestemat al destinului nostru, apăsat aproape jumătate de secol de un regim ilegitim şi criminal.

Sunt chiar zilele în care, în urmă cu 20 de ani, timişorenii, cu lumânări în mână, mai întâi „apărându-l“ pe pastorul László Tökés de furia Securităţii, apoi tot mai mulţi, căpătând forţa de a smulge însemnele sacre ale comunismului de pe judeţeana de partid şi, mai apoi, aproape toţi, cutezând şi înfruntând gloanţele armatei & miliţiei & Securităţii lui Ceauşescu şi, în final, proclamându-se cetăţeni ai unui oraş liber, au schimbat cursul blestemat al destinului nostru, apăsat aproape jumătate de secol de un regim ilegitim şi criminal.

Cine a văzut Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, organizat şi păstrat de omul firav, care îşi târăşte şi azi piciorul împuşcat în acele zile, Traian Orban, îşi aminteşte de imaginile „furate“ de câte un fotograf nebun, toate înfăţişând lupte de stradă, pâlcuri de oameni împrăştiate de rafalele gloanţelor şi regrupate apoi în jurul unei cârpe improvizate pe care scria Libertate. Cine a trăit tulburele an 1990 îşi aminteşte momentul lansării adevăratului document al revoluţiei române, Proclamaţia de la Timişoara, în 11 martie, cu al său punct 8, neîmplinit nici azi, dar atât de necesar limpezirii României, în jurul căruia s-a înfiripat şi a durat 60 de zile manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii, înăbuşită în sânge de minerii chemaţi de Ion Iliescu.

În mod curios şi, vai!, nespecific nouă, românilor, memoria a păstrat neatinsă fapta timişorenilor, de unde şi ultragierea, ofensa şi revolta faţă de tentativa unor politicieni aventurieri, Mircea Geoană şi Crin Antonescu, de a se căţăra în Balconul Operei, după 20 de ani, ca să-şi rostească de acolo sărmanele discursuri electorale, sub ochii mari şi umezi ai primarului Ciuhandu.

Sunt chiar zilele în care se cuvine să ne îndreptăm