Am primit, săptămîna trecută, o propunere amuzantă şi onorantă de la Universitatea Alexandu Ioan Cuza din Iaşi. Să aleg un obiect reprezentativ pentru o expoziţie despre cum era înainte de 89. Regula era să alegem obiectul şi să spunem povestea alături. Publicul: primele generaţii de studenţi care s-au născut după 89.
Obiectele cu pricina au fost expuse în Sala Paşilor Pierduţi. Aici sînt mai multe detalii. Iar pe această pagină simpatică puteţi vedea obiectele şi poveştile următorilor: Teodor Baconsky, Cristian Ghinea, Ioana Avadani, Cătălin Tolontan, Dan Lungu, Lucian Mândruţă, Liviu Antonesei, Eugen Istodor, Carmen Muşat, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Gabriel Andreescu, Emil Brumaru, Tudor Luchian, Nichita Danilov.
Iata şi motivul pentru care eu am ales o maşină de tocat.
Serile lungi de iarnă, de dinainte de Crăciun, cînd tata învîrtea manivela, iar mama manevra cu dexteritate maţul de porc care se umplea cu tocătură. Este eticheta fericirii. Cînd Ceauşescu a fost executat, cîrnaţii deja atîrnau apetisant, pe o sîrmă, în balcon.
Unul dintre primele videoclipuri pe care le-am văzut după Revoluţie. Pink Floyd, Another brick in the wall. Nu avem nevoie de educaţie, strigau copiii care se revoltau pentru că erau băgaţi în maşina de tocat a partidului. La propriu, o imagine şoc.
În filmul lui Alexandru Solomon, „Kapitalism, reţeta noastră secretă”, oamenii lui Ceaşcă iau fabricile, uzinele, le bagă într-o maşină de tocat şi de acolo iese măreţul capitalism românesc: bani, vile, maşini.
Maşina de tocat? Pentru mine reprezintă tot ce e mai frumos şi securizant. Ai mei şi acum fac cîrnaţi la maşina de tocat. Pentru criticii capitalismului sau ai comunismului, maşina de tocat este simbolul duşmanului absolut. Morala mea, după 20 de ani: nu vă lăsaţi tocaţi de propagandă!; uneori, maşina de tocat
