Cât mai poate dura o iubire? Dar o căsnicie? Pot fi ele veşnice în zilele noastre? Acel „Până când moartea ne va despărţi“ mai are vreo însemnătate astăzi, când clădirea unei cariere, dorinţa de îmbogăţire şi „programarea“ fiecărei secunde din viaţă au ucis cu desăvârşire fluturii din stomac şi plăcerea de a-l simţi pe cel de alături? Cât mai suntem capabili astăzi de iubire, de respect faţă de omul luat cu jurământ şi cât de mult mai preţuim acele promisiuni rostite în faţa lui Dumnezeu?

„Mamă, să ţii de bărbat. Că dacă nu ţii tu, casa nu face două parale“, este una dintre vorbele înţelepte pe care bunica - din partea mamei - mi le spune de când am început să mă ridic mărişoară. „Să nu te scoli la amiază şi să ai mereu un blid de mâncare pentru bărbat. Că el nu ştie multe şi pleacă“. „Înţelegerea e prima care ţine casa. Tu să asculţi ce zice el, da’ să faci şi ca tine. Iubirea se duce, mamă, rămân respectul, copiii, nepoţii“. Pentru ea, acestea sunt rânduieli de căpătâi, învăţate de acasă, de la părinţi. Rânduieli pe care a încercat să le transmită, la vremea lor, copiilor şi nepoţilor.

S-a născut într-o familie înstărită, într-o comună aproape de oraş. Erau patru copii în casă: un băiat şi trei fete. Aşa cum se obişnuia în anii aceia - ‘20-’30 - doar fratele şi sora cea mică, cea mai frumoasă dintre fete, au terminat şcoala şi şi-au găsit o slujbă. Bunica şi cealaltă soră, fiind primele născute, au urmat doar patru clase primare. Iar în paralel şi după şcoală, au fost nevoite să stea acasă, să îngrijească de gospodărie.

Iubirea nu stă în declaraţii

Bunica s-a măritat repede. Era într-o vizită la o verişoară din Craiova şi acolo l-a cunoscut pe bunicul, fiu de negustori, abia venit de pe front. Pe atunci prieteniile nu ţineau cu anii. S-au văzut, s-au plăcut, iar după o lună, bunicul a cerut-o de soţie. S-au căsătorit după alte treiz