L-a întâlnit pe Ionel Teodoreanu la vârsta la care se aleg de obicei drumurile în viaţă. Printr-o frumoasă întâmplare a destinului, pe vremea când îşi începea cariera în lumea literară, tânăr redactor la ESPLA, şi-a petrecut câteva ore cu unul dintre prozatorii cei mai iubiţi ai literaturii române. Scriitorul şi criticul literar Geo Şerban ne-a povestit, într-o dimineaţă de început de iarnă, pe Strada Mântuleasa, despre o zi de 1 Mai din alt secol...
Când v-aţi întâlnit prima dată cu un text al lui Ionel Teodoreanu şi cum l-aţi resimţit atunci?
Geo Şerban: Eram licean. El era în gloria cea mare. "Medelenii" îi aduseseră o faimă uriaşă. Erau deja vreo zece ani de când circula romanul, iar reputaţia lui era bine aşezată. Cum eu mi-am început cariera de licean la "Lazăr", mă simţeam oarecum vizat. Eram motivat în mod special să descopăr destinul unui elev de la Lazăr, pe deasupra şi ieşean... Pentru că eu, deşi am plecat de mic din Iaşi, am rămas cu sentimentul că-i aparţin temperamental, ca vocaţie... şi mă întorc acolo cu sentimentul că sunt al locului, deşi nu mai regăsesc nimic. S-a schimbat mult. Mergeam în vacanţe, mai ales în vacanţele de Paşti, înainte de război, până prin '41- '42. Am rămas cu imaginea unui Iaşi idilic, cu "râpa galbenă", aşa cum o descrie el... Pe urmă s-a modificat totul pe acolo. Aşadar, Ionel Teodoreanu mă chema spre el inevitabil. Din cauza asta poate că nici n-am o judecată foarte obiectivă.
Zăpăcise toate fetele
Şi cum s-a întâmplat apoi întâlnirea cu el?
Hazardul... Mergeam la manifestaţia de 1 Mai. La începutul anilor '50, când regimul comunist abia se aşeza, pentru noi era un fel de carnaval. Trăiam cu amintirea din literatură a Armindenilor. Noi, fiind la editură, la ESPLA, aveam avantajul că eram pe traseul principal. Se formau coloane imense, veneau din toate părţile ora