Şi la nume trebuie să ai noroc. Geo Bogza e numele pe care şi l-a inventat un gazetar interbelic, talentat, e drept, dar nu într-atât de talentat şi de productiv, încât să fie pomenit cu evlavia cuvenită marilor autori. Geo Bogza a publicat un reportaj, în care a povestit cum s-a plictisit el între două trenuri în Mizil. Dacă ar fi scris reportajul la Buhuşi sau la Făurei, era acelaşi lucru. Mizil, ca şi Geo Bogza, e un nume care promite nu ştiu ce.
Oraşe în care nu se întâmplă nimic sunt cu zecile. E o anume varietate şi în nimic. Într-un fel nu se întâmplă nimic la Titu şi în alt fel la Simeria. Tot ce nu se întâmplă niciodată la Mizil pare însă mai interesant decât ce nu se întâmplă niciodată în alte locuri. Geo Bogza a speculat această particularitate a banalului de a putea fi înălţat la rangul de unic. Nici din opera sa nu-i mare lucru de reţinut, totuşi istoria literaturii îi cinsteşte darul de a scoate totul din aproape nimic.
Am trecut prin gara Mizil de nenumărate ori şi de fiecare dată mi-am adus aminte de reportajul lui Geo Bogza. Nu-s însă atât de rafinat ca să experimentez plictiseli în gări de provincie şi în târguri amorţite. Ultima oară, în marginea Mizilului, în curtea unei gospodării răzleţite mult de târg, mi-a atras atenţia, din goana trenului, o găină care ciugulea foarte preocupată o pungă de plastic. E exagerat spus din goana trenului. În România, trenurile se târăsc, nu aleargă. Dar şi verbele feroviare au căpătat un gen de magie. Să spunem, respectând misterul tradiţional al verbelor ceferiste, că am zărit într-o fracţiune de secundă pe o vreme mohorâtă, care îndemna să fugi cât mai departe de Mizil, nu să experimentezi lingori intelectuale, o găină albă consumând cu foame mare nişte plastic. Într-o vreme, reporterii inventivi publicau reportaje de tipul "Am fost o zi şofer de taxi", "Am fost o zi mi
