Era placa de vinil pe care bunica nu o asculta niciodată. Nu pentru că ea ar fi reprezentat vreun tabu, nu pentru că ar fi purtat amarul vreunei amintiri din tinereţe, al unei iubiri eşuate în adolescenţa despre care nu mi-a vorbit aproape niciodată, cu excepţia apariţiei ruşilor în satul din Vrancea, ci pentru simplul faptul că nu înţelegea nimic din ea. I-o făcuse cadou tata.

Versurile îi erau străine, pe lângă celelalte plăci – din care nu lipseau „clasicii” – Stela Enache, ţigara lăsată pe-o noptieră a Mirabelei Dauer, colindele lui Hruşcă, albumul în duet cu Şeicaru, în care cei doi stăteau parcă sprijiniţi de chitare, Aurelian Andreescu, Aura Urziceanu, nişte Ţeicu şi puţină muzică de cameră pe care nu îmi amintesc să o fi auzit niciodată atunci. Ce-i drept, era pe discuri mici, iar astea nu-mi plăceau. În plus, aveam mereu o problemă cu acul. Se tocea, iar pe vremea lui Ceauşescu în Bârlad era aproape o minune să găseşti aşa ceva. Chiar şi pentru un bunic descurcăreţ ca al meu, deprins cu mica bişniţă a vremurilor.

Placa „interzisă” avea însă să mă urmărească. Pentru că dacă nu mi-a fost dat să o aud, să-i parcurg cântecele, în oraşul în care mi se spunea bozgor, ei bine, s-a întâmplat acasă, cu sau fără ghilimele de rigoare, în Tîrgu Mureşul radiourilor vorbite în două limbi. Avea să fie singurul motiv pentru care, undeva spre miezul nopţii, ascultam un top într-o limbă rămăsă un complet mister. Atunci şi acum. Iar în sufrageria familiei – „camera mare” – cum am aflat că i se spune în Ardeal – pick-up-ul avea să se transforme într-un magnetofon Mayak, cu benzi Orwo pline de Al bano şi Romina Power sau Modern Talking pe ele. Şi, din când în când, cu un cântec.

În această seară, de undeva, de nicăieri, din viscol sau micile vârfuri de săgeată care mi-au brăzdat faţa prin beznă, melodia a revenit. Iar odată cu ea şi refrenul. Ceva mai greu, n