Continui analiza primului mandat al lui Traian Băsescu, începută în articolul de săptămîna trecută. Trecem peste „modernizare“ şi „interes naţional“, clamări ubicue şi, în sine, lipsite de sens. Trecem, de asemenea, peste populismul din ce în ce mai marcat şi îngrijorător. Spre sfîrşitul mandatului, preşedintele ajunsese să invoce deschis ca imperativ al acţiunilor sale o voinţă a cetăţenilor transmisă magic. Pe lîngă desconsiderarea celei mai clare exprimări a voinţei politice a poporului, respectiv structura Parlamentului, şi supralicitarea copioasă a rezultatelor referendumurilor, preşedintele nu mai simte acum nevoia să justifice forma pe care el o dă voinţei poporului, întrucît se consideră releul natural şi incontestabil al acesteia. În plus, preşedintele a ajuns să rostească expresii de genul „şeful statului“ şi să concedieze orice contestare la adresa liderului suprem cu o fervoare aproape mistică. Însă mandatul lui Traian Băsescu plecase pe coordonate uşor diferite. Iniţial, la momentul alegerilor din 2004, esenţa acestuia era platforma anticorupţie şi anti-PSD, ca partid al unui „neocomunism“ retrograd şi abuziv. Ulterior, aceste coordonate au suferit modificări semnificative. Rezultatele modeste ale luptei concrete împotriva corupţiei au determinat mutarea acesteia în spaţiul simbolic, transformînd-o în lupta împotriva „mogulilor“. De asemenea, depăşirea perioadei de campanie electorală a scăzut brusc miza luptei împotriva PSD. În schimb, a apărut o miză nouă enormă, cea a luptei cu PNL, care a refuzat să urmeze necondiţionat linia de acţiune a preşedintelui. Odată ce principalele două forţe politice diferite de PD-L (una în opoziţie şi alta la guvernare!) au ajuns în aceeaşi categorie a duşmanilor săi de moarte, soluţia s-a impus de la sine pentru Traian Băsescu: lupta împotriva clasei politice care a trădat voinţa poporului. Ca şi în cazul luptei