Situat la 10 kilometri de Alba-Iulia, satul Ampoiţa (cel mai vechi dintre satele ce alcătuiesc comuna Meteş, fiind atestat documentar din anul 1293) este foarte cunoscut de turişti pentru zonele de agrement ce se află de-a lungul văii apei ce dă şi numele satului. Pietrele calcaroase, ce se ridică falnice dintre dealuri, sunt considerate de iubitorii de escaladări "raiul alpiniştilor".
Amintiri, amintiri...
Bună dimineaţa la Moş Ajun! Am bătut în poartă la Mama Maria, care în aprilie, de Paşte, va împlini 87 de ani. Ne-a primit cum numai bătrânii din satele noastre ştiu a-şi primii oaspeţi: cu braţele deschise. Ne aşezăm la poveşti şi o întrebăm cum arăta Crăciunul odinioară. Privirea i se pierde undeva în noianul amintirilor şi începe să ne povestească: "Iarna înainte de război, la Ampoiţa, uneori era mai multă zăpadă, alteori mai puţină. Erau grele iernile, dar viaţa noastră era şi mai grea". În Ajunul Crăciunului, fiecare familie din sat începea să coacă colăcei pentru colindători. "Se porneau dintr-un capăt al satului şi colindau până în capătul celălalt. Cel mai cântat colind suna cam aşa: «Buna ziua lui Ajun/sara, sara de Crăciun/de Crăciun celui bătrân/...» Tare mai era frumos de Crăciun, dar pe timp de război sărbătorile erau sărace şi triste şi mulţi colindători nu mai ajungeau la colăcei!", povesteşte Mama Maria. Primii colăcei pentru colindători a început să-i facă de la 14 ani. Cum se preparau? "Făceam un aluat ca de pâine, dar frământam mai vârtos. Îi împleteam, apoi îi dădeam la cuptor. Erau tare buni. Aluatul care rămânea pe covată îl strângeam şi îl băgam într-o pungă de nylon şi-l foloseam în loc de drojdie, la dospit, data viitoare."
Masa de Crăciun
"Pe vremuri, femeile trebuiau să meargă la sapă la seceră, ca să poată trăi că numai popa şi învăţătorul aveau salariu, iar noi, dacă nu lucram la câmp, nu aveam ce
