La intrarea în mai multe clădiri publice, au apărut în ultima vreme îndemnuri privind modul în care trebuie închisă uşa: cu mâna.

Formularea e echidistantă, dar dedesubtul politeţii se ascund sentimente şi completări acute, îndelung reprimate. Vă rugăm să închideţi uşa cu mâna!, stă scris pe toate hârtiile lipite stângaci pe geam, dar semnul exclamării ne dă de înţeles că numai buna creştere l-a împiedicat pe cel care le-a împrăştiat prin tot oraşul să spună până la capăt ce a avut de spus: Vă rugăm să închideţi uşa cu mâna, neciopliţilor, troglodiţilor, needucaţilor! Cu mâna, nu cu fundul şi nici cu piciorul, nesimţiţilor!

Ce m-a făcut să cred că e vorba despre un singur om, care şi-a propus un război cu societatea pe puterile unui singur om, e scrisul de pe aceste hârtii, toate de format A4, şi peste tot de tipar, ca şi cum revoltatul ar fi vrut să fie sigur că-l desluşesc şi neciopliţii cu două clase primare, nu doar cei cu doctoratul în ştiinţele comunicării la Ciorogârla.

În ce mă priveşte, nu sunt încă decis dacă felul foarte personal în care categorii sociale întregi închid uşile în afara modalităţii tradiţionale, cu mâna, nu e cumva încă o dovadă a ingeniozităţii româneşti, a faptului că românul se descurcă indiferent de situaţie. La urma urmei, am văzut şi în filmele americane cum închid uşa cu fundul nişte doamne cu braţele pline de cumpărături sau cum o împing delicat cu călcâiul domnişoarele care nu mai au răbdare să ajungă în pat cu amantul.

Deosebirea ar fi şi la fund, dar şi la împrejurări, fiindcă una e să vezi cum intră în bloc şi cum împinge uşa cu reversul o elegantă plină de graţie şi încărcată cu pachete de firmă şi alta e să-ţi ia faţa cu dosul o ţaţă, care se îndoapă cu amândouă mâinile, ca să-i crească curul vrednic şi mare cât uşa. Apariţia acestor discrete preveniri civice pe uşile unor instituţii