Ai zice că ne-am deranjat degeaba cu alegerile astea, dacă judeci după noul preşedinte şi noul premier. Dar nu-i aşa. Democraţia are de bifat nişte căsuţe şi trebuie să-i menajăm tabietul ca să nu ne trezim că izbucneşte în plâns.

Boc e, în mare, băiat bun. E un ardelean cuminte şi supus, despre care te miri cum de a aterizat în fruntea celui mai nervos partid. Dar dacă vrei să ştii ce e Emil Boc trebuie să vezi mai întâi ce nu e.

Boc nu e prost, nu e prost crescut, nu e prost vorbitor. Nu e obraznic, nu e rău intenţionat, nu e hoţ, nu pare pus pe căpătuială. Nu e sigur pe el, nu are vocaţie de lider, nu e în stare să opună rezistenţă comenzilor de sus. Nu e lipsit de experienţă administrativă, dar nu e tocmai ceea ce s-ar numi un competent în economie. Pe scurt, Boc nu e nici prea-prea nici foarte-foarte, e un ins convenabil pentru moment, confortabil pentru preşedinte, incapabil să rezolve tensiunile politice dar necesar pentru a încasa rapid banii de la FMI.

Sub flamura acestui premier uzual şi ascultător se vor aduna pedeliştii intimidaţi de criză, moderaţii maghiari şi imponderabilii de la minorităţi. Configuraţia acestui viitor guvern cu majoritate aproape fragilă e pândită de slăbiciune. Măsurile dure pe care trebuie să le ia cabinetul Boc sunt, dacă vreţi, în contrast brutal cu temperamentul presupus moale al echipei. Ca să dai afară o sută patruzeci de mii de bugetari îţi trebuie nerv. Ca să comprimi în forţă birocraţia îţi trebuie curaj. Ca să rezişti apropiatelor greve şi presiunilor sindicale îţi trebuie tupeu. Ca să relansezi economia ai nevoie de puţină nebunie.

|n lumea reală, măsurile dure trezesc reacţii dure. Ca să le aplici, trebuie să accepţi ideea de sacrificiu în serie, adică o ştafetă guvernamentală, gândită într-un tablou de ansamblu, având mereu în faţă imaginea finală. Am mai scris acest lucru, dar îl reiau. Ur