Sansa actorilor politici este de a invata fiecare lectia umilintei care s-a desprins din recentele alegeri prezidentiale. In cultura europeana a existat o lunga dezbatere izvorita din intrebarea: este umilinta (in sensul de modestie, smerenie, nu de rezultat al umilirii, injosirii) o virtute sau nu? Gindire religioasa iudaica si crestina a consacrat-o ca o virtute, insa perspectiva moderna i-a contestat locul intre valorile liberale. Etimologia duce la latinescul „humilitas" si, mai departe, la „humus", care, usor de inteles, inseamna pamint, sol. „Humilitas" descrie, din perspectiva religioasa, un tip de auto-cunoastere prin care individul isi accepta micimea, limitarea, ca o preconditie a reverentei in fata lui Dumnezeu. Aceasta se opune mindriei si vanitatii. Pe de alta parte, gindirea liberala a tins sa desconsidere umilitatea, pentru ca parea sa nege egalitatea morala a cetatenilor si sa erodeze stima de sine, o valoare liberala importanta. Totusi, in ultimii ani, reflectia politica - ce inregistreaza si o intoarcere a eticii in cimpul sau - a recuperat discutiile despre „humility", extinzindu-i sensul. intr-un interesant articol din „Political Theory", din 2005, politologul Mark Button pledeaza pentru o „umilitate democratica", adica pentru un ethos politic in care fiecare dintre actorii politici pleaca de la premiza ca se poate afla in eroare si, prin urmare, este empatic, generos si deschis intelegerii mutuale in relatia cu competitorii. Aceasta atitudine stimuleaza cooperarea si fair-play-ul - si nu intimplator este, in ultimii ani, in centrul discutiilor despre politica reconcilierii. Asta ar trebui sa invete toti actorii politici implicati in alegerile prezidentiale ce tocmai s-au terminat - o lectie de umilinta. Desigur, pare de-a dreptul fictional sa pretinzi oamenilor politici de la noi, inecati intr-un empiric marcat de tribalism irational, sa aiba per