Ceea ce mă surprinde în ceea ce s-a petrecut în ţară în cele patru zile de cînd lipsesc este tocmai lipsa de surprize! S-a întîmplat exact ceea ce mă aşteptam să se întîmple, de la validarea alegerilor la desemnarea d-lui Boc şi de la tensiunile din partidele de opoziţie la amabilitatea UDMR. Mi se poate răspunde că previzibilitatea nu este un lucru rău în politică – de acord, doar că, date fiind condiţiile şi mai ales evoluţiile dure care ne aşteaptă, puţină imaginaţie politică n-ar fi stricat politichiei băştinaşe. Cum nici nu sînt de aşteptat surprize pînă după sărbători, să continuăm experimentul nostru literar!

Coboram scările Bibliotecii Centrale cînd am întîlnit-o pe Maria. Eram zăpăcit, un pic ameţit, cu capul în nori după aproape şapte ore de lectură din Sfîntul Ioan al Crucii. Citisem tot ce găsisem în spaniolă, franceză, ba chiar şi cîteva texte în româneşte într-o revistă interbelică de la Blaj. Era şase spre seară şi începuse să se întunece. Venisem de fapt să verific un mic citat pe care voiam să-l încorporez în romanul meu estet şi crepuscular, care se chinuia eroic să treacă de la pagina cinci la pagina şase, dar mă lăsasesm pur şi simplu furat de farmecul poemelor. Coboram deci scările şi m-am trezit faţă în faţă, nas în nas mai degrabă, cu o domnişoară brunetă, aproape cît mine de înaltă, ce purta în mînă o plasă, o plasă împletită din sfoară de Manila, o plasă adevărată, nu o pungă de plastic, nici o plasă din fîşii sintetice, o plasă adevărată din sfoară manileză cu portocale. Mînat de un fel de reflex condiţionat, am exclamat: „Portocale!”. Domnişoara, mai degrabă uimită decît şocată, cum aveam să aflu mai tîrziu, purtată şi ea de reflexul ei condiţionat, a băgat mîna în plasă, a luat o portocală, nu pe cea mai mare, dar nici pe cea mai mică, şi mi-a întins-o cu cel mai firesc gest din lume. E drept că începuse criza, că