Politicieni, analişti financiari, reprezentanţi ai mediului de afaceri admit de un an că România se află în criză. Companiile merg prost, veniturile populaţiei se îngustează, iar pericolul unui şomaj ridicat ne ameninţă după colţ. Sunt lucruri abordate frontal, adevăruri care se spun fără ocolişuri. În mod ciudat însă este ocolită o altă realitate a economiei românşti, de fapt procesul care este cauza principală a ceea ce generic numim "criză". Este vorba despre implozia creditului. Un fenomen prea puţin adus în discuţie, acesta este tratat mai degrabă din perspectiva accesului restricţionat şi din ce în ce mai scump la împrumuturi.

Că nu înţelegem anvergura şi dimensiunea problemei o demonstrează referirile repetate la necesitatea "reluării creditării". În condiţiile în care numărul debitorilor potenţial solvabili pe termen lung este limitat, această abordare a problematicii era cu totul greşită. Îndreptarea banilor eliberaţi din rezervele minime obligatorii către creditarea statului - privită ca unică entitate economică cu bonitate acceptabilă - este un fapt care ne oferă indicaţii în acest sens. Nu, statul nu este acel flămând care ia de la gura mediului privat sursele de finanţare, aşa cum se afirmă în media. Dacă statul nu ar veni cu căciula în mână la bănci, să nu credem că acestea s-ar repezi să crediteze economia reală. Scenariul repatrierii banilor ar fi infinit mai probabil, în condiţiile în care clientela solvabilă din rândul populaţiei s-a epuizat, companiile sunt pe nisipuri mişcătoare, iar activele care ar servi drept colateral unor noi împrumuturi nu sunt deloc atractive.

"Reluarea creditării" rămâne aşadar o poveste în actualul context, dar nu la acest aspect se reduce fenomenul imploziei creditului. Dimpotrivă, cea mai importantă dimensiune este aceea a evaporării banilor deja împrumutaţi. Aceasta este chestiunea ocolită până acum - in