Nu sînt multe cărţi de istorie românească a căror lectură oripilează, zguduie, te întorc pe dos azvîrlindu-te în mizantropie. Din cele citite pînă astăzi mi se impun eseul lui Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti (1990, ed. a II-a: 2007), sinteza în 4 volume a lui Jean Ancel, Contribuţii la Istoria României. Problema evreiască 1933-1944 (vol. I-II: 2001; vol. III-IV: 2003) şi cea despre Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941 (2005), eseurile Ruxandrei Cesereanu, Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească (1998, ed. a II-a: 2005) şi Panopticum. Tortura politică în secolul XX (2001). În 2008, acestora li s-a alăturat volumul Larisei Turea, Cartea foametei (Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, 480 p.), completînd o antologie a cruzimii aberante a secolului al XX-lea în care intră şi alte mărturii, precum cele despre excesele horthyste împotriva românilor ardeleni din Transilvania de nord-vest, după Dictatul de la Viena sau cele despre deportarea saşilor şi şvabilor în URSS şi, la noi, în Dobrogea. Dar cercetarea Larisei Turea impresionează pentru că porneşte, ca orice investigaţie veritabil asumată, dintr-o împrejurare de viaţă: „...copilăria mi-a fost bîntuită de silueta unei femei slabe, gîrbovite, care, pe atunci, mi se părea bătrînă ca munţii. Mă urmărea mereu, îmi ieşea în cale, încerca să mă îmbrăţişeze, să-mi strecoare în palmă bomboane şi dulciuri. Nimeni nu voia să-mi spună cine este – abia pe la 7 ani, cînd am mers la şcoală, mi s-a spus că această necăjită făptură, îşi mîncase, pe timpul foametei, unicul copil: o fetiţă de vreun anişor. [...] La un moment dat, a dispărut, nu s-a mai auzit nimic de dînsa, i s-au pierdut şi urma, şi numele; totuşi, maică-mea a întrebat-o cum s-a întîmplat şi femeia i-a mărturisit că, atunci cînd a fiert-o şi a mîncat-o (ce grozăvie!), fetiţa era deja moartă. Oscioarele, în cutia