Toata lumea (sau aproape) se prefacea ca-i iubeste, ca-i pretuieste, pe el, pe ea, comunismul. In fapt, adularea era o forma perversa de manifestare a urii, un simptom al neputintei si al fricii de a-si exprima revolta. Incerc sa recitesc textele scrise de mine de-a lungul acestor doua decenii. Pe unele nu le pot duce pina la capat, atit de exaltate si de naive sint. Primul, mai ales, publicat in preajma Anului Nou 1990, pare insemnarea febrila (si parabolica) a unui adolescent surprins de splendoarea si, deopotriva, de teroarea evenimentelor. „An Nou! Te asteptam sa vii. Erai in fiinta noastra, erai in plamada tarii si nu puteai a te naste. (...) Au sapat catacombe, au zidit fortarete, au crescut si au slobozit fiare care sa adulmece singele nasterii, sa traga cu urechea, cu ochiul, sa traga, ca nu cumva tu, An Nou, sa te intrupezi. Purtatori ai Ordinului Raului, ei au strabatut tara si lumea - 45 de ani! - cu masca Binelui pe fata.(...) An Nou! Tu esti intruparea celor care nu mai suportau umilinta, minciuna, gratiile. Oh, Doamne, citi au cazut pentru ca tu sa existi! Fie numele lor vesnic incrustat in memoria noastra, in istoria noastra, in fapta noastra viitoare". Si mai avea acel An Nou o intrupare. Intr-una din zilele revolutiei, poetul Ioanid Romanescu - prieten al nostru si al revistei „Cronica" - a venit la redactie intr-o stare de exaltare cum nu-l mai vazusem. „Ce s-a intimplat, Batrine?!", l-am intrebat noi. „Ce sa se intimple? S-a nascut fiul lui Ioanid Romanescu!", a scandat el, cu vocea celui ce anunta un eveniment epocal. L-am felicitat, l-am imbratisat pe tata, care vorbea despre el ca despre altul, „cu o straina gura". „Si ce nume i-ati pus, Ioanide?". „Il cheama Liberto. E copilul libertatii". Cind scriam cele de mai sus, eram inca sub teroarea celor 60.000 de morti la revolutie, cifra fabuloasa, care nu putea sa nu te incrinceneze, cifra care a ju