La capătul unui an amărât, ce temă "îndulcitoare" aş putea găsi pentru Frânturile lusitane? În genere, voiajorilor ajunşi prin Lisabona li se propune să deguste prăjitura tradiţională: pastelo de Belém. Secretul preparării sale e perpetuat, de la inaugurarea laboratorului şi localului aferent în 1837, printr-un fel de ritual conspirativ. Doar câţiva maeştri cofetari au acces în Oficina do Segredo, unde e ascunsă vechea reţetă. Ei depun jurământ că nu vor divulga preţioasa formulă. Zilnic sunt confecţionate câteva mii de asemenea prăjituri. Întrucât trebuie consumate proaspete, se subînţelege că se şi vând.

Cofetăria îşi menţine aspectul iniţial: pereţi decoraţi cu azulejos (faianţa alb-azurie specific lusitană), mobilier alb, o antediluviană maşină de calculat, vreo cinci saloane dosite după tejgheaua de la intrare. Aici se stă, aproape întotdeauna, la coadă. Única Fábrica dos Pasteis de Belém (denumirea completă a firmei) e poziţionată cum nu se poate mai profitabil: între palatul prezidenţial şi fabuloasa Mănăstire a Jeronimilor, nu departe de Turnul din Belém - simbol naţional, recent uzitat în beneficiul de imagine al Tratatului Uniunii Europene. Turiştii mai puţin avizaţi îşi cumpără delicatesa de la tejghea. E însă preferabil să prinzi un loc la vreuna dintre mese - strâmte, ca în majoritatea localurilor lisaboneze. Nu de alta, dar printre caracteristicile ce singularizează acest produs culinar e şi un anumit nivel de încălzire. Turtele rotunjoare au conţinut şi foietaj asemănătoare Kremschnitt-ului şi sunt livrate direct de la bucătărie. Nu mai rămâne decât ca beneficiarii să le pudreze cât mai generos cu scorţişoară, aflată la discreţie în recipiente de forma unor căni metalice. Am zis scorţişoară? Inevitabil urmează o referinţă la rolul istoric al descoperitorilor portughezi în răspândirea periplanetară a mirodeniilor. În secolul al XVI-l