Acum 20 de ani locuiam intr-un orasel din Bucovina (Gura Humorului) unde, glumeam, era si locul unde nu s-a intamplat nimic. Si totusi, era finalul lui 1989.

Ascultam pe sest "Europa libera". Eram in camera mea si ma chinuiam teribil sa prind postul pe un radiocasetofon Grundig (original si nu polonez, ma mandream) efectiv dezmembrat. Il desfacusem si dezmembrat l-au prins zilele ultime ale lui 1989, caci se rupsese nu stiu ce inauntru. Aflasem de la un coleg cu care chibitam de-ale politichiei ca la Timisoara se petrece ceva si ma chinuiam cu acel maldar de sarme si fiare doar-doar voi afla ce se-ntampla.

Primele semne clare ca tara se misca erau patrulele din ce in ce mai dese de militieni insotiti, la un moment dat, si de asa-numitele garzi patriotice. In ziua de 21 decembrie, cand lumea stia deja ca iesise si Bucurestiul in strada – evident, tot de la posturile de radio, carora niciodata nu le vom multumi indeajuns –, am fost martorul primului semn al revoltei. Dimineata, in jurul orei 8, prin micul orasel trecea trenul accelerat Timisoara-Iasi. La geamurile acestuia am vazut cu stupoare oameni strigand impotriva lui Ceausescu, ba chiar si un steag tricolor fluturand. Lumea fierbea in oras iar patrulele de militieni erau din ce in ce mai infricosate. Nu stiu cat aflasera acestia din ceea ce se-ntampla cu adevarat, dar, era limpede, li se dadusera ordine drastice, aveau arme la vedere. Pe fata lor se putea citi frica.

Pe la amiaza cand a venit vestea fugii lui Ceausescu iar TVR emitea libera, in urbea mea era o uriasa bucurie. Eram la serviciu, ne-am adunat foarte multi in acelasi birou si am privit uluiti si fericiti la televizor. La finalul emisiunii nu stiu ce mi-a venit de-am luat tabloul lui Ceausescu de pe perete si l-am aruncat la cosul de gunoi. Una dintre vocile celor prezenti mi-a spus sa nu fac asta ca nu se stie. Poate ca avea dreptate