Cuvintele condescendent şi condescendenţă ilustrează foarte bine un fenomen izolat, dar semnificativ: situaţia în care o abatere este validată ca normă înainte de a se fi răspândit cu adevărat, înainte de a fi avut de partea sa argumentul uzului. Definirea cuvintelor în dicţionare se poate îndepărta uneori de etimologie, tradiţie şi uzul dominant, constituindu-se într-un mijloc autorizat de răspândire a devierii. Eroarea de definire a apărut în Dicţionarul limbii române moderne (1958) şi a fost propagată prin Dicţionarul explicativ (DEX), în ambele sale ediţii (1975, 1996), în care condescendent primeşte glosarea "care are o atitudine plină de respect sau de bunăvoinţă faţă de cineva; respectuos, amabil", iar condescendenţă are ca prim sens "purtare plină de consideraţie şi bunăvoinţă faţă de cineva; respect, amabilitate, deferenţă". Doar pe locul al doilea, cu precizarea "peiorativ", apare în DEX şi explicaţia "aer de superioritate, infatuare, semeţie", indicând o accepţie care pare să contrazică sensul principal al cuvântului.

Cele două definiţii din DEX sunt rău formulate prin generalizarea care atribuie cuvintelor condescendent şi condescendenţă o orientare evaluativă pozitivă. Schimbarea semantică nu este justificată de etimologie: în franceză (de unde cuvintele au fost împrumutate în română), sensul familiei lexicale păstrează o componentă esenţială: atitudinea binevoitoare dependentă de ierarhia socială, orientată de sus în jos. Acelaşi scenariu există şi în engleză (unde condescension este "voluntary descent from one's rank or dignity in relations with an inferior", "patronizing attitude or behavior", Merriam-Webster on-line). Raportul asimetric nu e o trăsătură neglijabilă a sensului celor două cuvinte, ci elementul său distinctiv; agravarea peiorativă se produce tocmai pentru că atitudinea (antipatică) de superioritate contează mai mult de