În nr. 38, din 25 septembrie 2009, revista România literară mi-a publicat un articol despre portretul domniţei Zoe Ghika, de Alexander Roslin, aflat la Muzeul Naţional de Artă din Stockholm. Un tablou remarcabil, dealtfel, pus în valoare de către acea instituţie, atât prin publicarea pe coperta unei cărţi dedicate acestui cunoscut pictor suedez din veacul al XVIII- lea, cât şi prin difuzarea imaginii prin cărţi poştale ilustrate.

Istoriografia asupra familiei Ghica este dealtfel într-o poziţie oarecum bizară, de aceea contribuţiile asupra ei părând binevenite chiar şi atunci când nu epuizează o chestiune. Spre deosebire de alte familii care au dat Ţărilor Române domnitori, Ghiculeştii nu au beneficiat nici până la instaurarea regimului comunist şi nici după aceea de vreo monografie. Abia după Decembrie '90 au apărut două cărţi, între care teza de doctorat a d-lui Radu Ciuceanu, care a efectuat săpături arheologice la Mănăstirea Pantelimon, cu prilejul demolării acesteia, în vremea lui Ceauşescu, şi s-a ocupat de rămăşiţele pământeşti de acolo.

E curioasă îndelungata tăcere istoriografică privitoare la Ghiculeşti, având în vedere că, după stingerea pe linie masculină a Basarabilor şi Muşatinilor, e stirpea din care se ridicaseră cei mai numeroşi voievozi, după cum se ştie în total zece la număr. Desigur că urcarea întâiului Ghica pe tron, după jumătatea veacului al XVII-lea, apare într-o perioadă de suzeranitate din ce în ce mai accentuată a Sublimei Porţi, cu câteva decenii înaintea instaurării propriu-zise a regimului fanariot. în vremea acestuia, câţiva Ghiculeşti s-au aflat, de asemenea, pe tron, pentru ca întâiul domn pământean al Ţării Româneşti să fie tot un membru al acestei familii. Regimul regulamentar a fost ilustrat iniţial tot de un Ghica, iar pentru Unirea Principatelor au militat tot câţiva Ghiculeşti. Poate că acest desti