Din titlu nu se referă, literalmente, doar la văduve. Am în minte o serie întreagă de moştenitori, de la copii, la nepoţi, la rude apropiate sau îndepărtate, la executori testamentari şi cunoscuţi ori editori care-şi imaginează că au dat lovitura publicând manuscrisele inedite ale unor scriitori mai mari sau mai mici. Nu e vorba doar de problema banilor, ci şi de cea a dreptului posterităţii de a da la tipar un manuscris fără consimţământul autorului. Oricât de "avansat" ar fi un manuscris, el nu e desăvârşit decât atunci când artistul a decis asupra încheierii sale. Uneori, distanţa dintre opera încheiată şi cea încă în lucru e nesemnificativă. Dar e dreptul subveran al artistului să decidă. Într-o scenă faimoasă din Spre far de Virginia Woolf, pictoriţa Lily Briscoe decide să termine tabloul doamnei Ramsay la zece ani după ce începuse să-l picteze:
"Repede, ca şi cum ceva de acolo ar fi chemat-o, Lily se întoarse la pânză. Era acolo, tabloul ei. Da, cu tot verdele şi albastrul lui, cu toate liniile-i perpendiculare şi transversale, cu toată strădania lui de a spune ceva. "O să fie atârnat în pod; o să fie distrus. Dar ce mai contează?"se întrebă Lily luând din nou penelul în mână. Privi la scări; erau pustii; privi la pânză; era neclară. Cu o subită intensitate, de parcă o frântură de secundă izbutise să vadă limpede, trase o dungă de penel acolo, în centru. Gata; tabloul era terminat. "Da", îşi spuse, sleită de vlagă, lăsând pensula din mână, "am avut şi eu revelaţia mea.""
Fără aceste cuvinte - "I have had my vision" -, opera de artă rămâne un obiect mort. Or, asupra acestui lucru poate decide doar creatorul. Tot restul e istorie şi critică - literară sau de artă.
Chiar săptămâna trecută, România literară ne-a oferit exemplul unei cărţi cu o istorie zbuciumată. De data aceasta, lucrurile sunt încă mai complicate, dacă n