Douazeci de ani - frumoasa vârsta! Daca ar fi sa luam in serios unitatea cronologica de masurare a democratiei propusa de Silviu Brucan, primele doua decenii de dupa decembrie 1989 au reprezentat perioada de acomodare a românilor cu democratia. Am depasit vârsta cresei, mergem la gradinita. Si putem privi, cu intelegere si amuzament, in urma, facând bilantul - inclusiv cel lingvistic, pentru ca vocabularul nostru cel de toate zilele s-a schimbat si el in nesfârsita noastra tranzitie. In doze homeopate administrate saptamânal, trecem in revista, pâna la sfârsitul anului, câteva dintre inovatiile lexicale de dupa 1989.
Idiosincrazia provocata de cuvântul "capitalism" guvernantilor din prima decada postdecembrista a impus, in definirea obiectivului societal propus românilor, folosirea eufemismului "economie de piata" (de parca piata libera si capitalismul ar fi sinonime sau compatibile). In plus, lunga, prea indelunga iesire din economia de comanda a pastrat, la noi, cu sau fara intentie, relele socialismului economic si a introdus cu o graba vinovata relele capitalismului de jungla. Totul, sub perdeaua de fum a construirii unei "democratii originale" si a implantarii unui "model suedez".
Primii muguri ai initiativei private autohtone, aparuti puzderie in primele luni ale lui 1990, s-au numit, in ordinea crescatoare a paduchioseniei, tarabe, dughene si buticuri. Românul, obligat sa se "descurce" daca voia sa supravietuiasca sub Ceausescu, isi punea, legal si haotic, in practica talentele de comerciant. Tragea o fuga la Stambul, umplea valiza cu orice (in tara nu se mai producea nimic pentru piata interna) si venea iute in primul bazar autohton sa vânda marfa de calitate execrabila unor consumatori in formare, lipsiti de pretentii si de alternative.
Lexicul primilor ani de anarhie economica româneasca este delicios. Taraba, cuvânt turcesc,
